Ca părinţi, ne dorim să avem copii responsabili, cu un ca¬racter puternic, aşa cum se impune pentru o bună adaptare la complexitatea societăţii actuale.
În general, experienţa ne-a demonstrat că nu ne putem baza pe şcoală sau pe comunitate pentru a ne ajuta în mod semnificativ în atingerea acestui deziderat. Mass-media, având în vedere mesajele pe care se bazează, este evident, că mai mult sabotează demersurile educative. Dacă mediul cultural sau comu¬nitatea ar împărtăşi cu adevărat valorile familiei, sarcina noastră ca părinţi ar fi mult mai uşoară, având în vedere că altcineva ar prelua o parte din această misiune. Atunci când copiii se dezvoltă într-un mediu cultural total diferit faţă de ceea ce credem şi preţuim noi ca părinţii, sarcina de a satisface nevoile copiilor rămâne exclusiv asupra noastră.
Trăim într-o lume care adesea este pur şi simplu îm¬potriva copiilor. Adesea, so¬cietatea pare că face front comun împotriva a ceea ce încer¬căm noi să realizăm acasă. Nevoile copiilor nu mai sunt în general prioritare. Până şi delincvenţii înrăiţi sînt mai ocrotiţi decât mulţi dintre copiii noştri. Multe şcoli au devenit un adevărat haos, în care violenţa a atins cote alarmante, şi nu refugiul în care copiii să poată învăţa. Cei din publicitate exploatează slăbiciunile arzătoare ale tinerilor şi creează tot felul de nevoi şi dorinţe inutile.
Şi totuşi, în ciuda acestei realităţi, trebuie să nu uităm: nevoile fundamentale ale copiilor rămîn aceleaşi. Cea mai importantă nevoie constă în faptul că ei vor să se simtă iubiţi. Exprimarea consecventă a iubirii faţă de copil stă la baza educaţiei eficiente. Nu contează dacă ea variază ca formă de exprimare în funcţie de timp şi spaţiu. Ceea ce contează cu adevărat este ca părinţii să satisfacă nevoile copilului şi ca acesta să se simtă iubit cu adevărat. Nevoile esenţiale ale copiilor nu se modifică. Sigur că există factori care se schimbă — contextul, factorii externi şi modalitatea de exprimare în funcţie de societatea respectivă — iar modificările pe care le-am constatat în ultimele decenii ne îndreptăţesc îngrijorarea, complicându-ne foarte mult delicata misiune de a ne creşte copiii.
Majoritatea părinţilor îşi iubesc copiii, dar nu toţi îşi ex¬primă afecţiunea astfel încât să se facă înţeleşi sau să satisfacă întru totul nevoile copilului. De foarte multe ori, poate dintr-o iubire egoistă, părinţii impun ţeluri şi exigenţe nerealiste, iar neputinţa copilului de a fi la înălţimea aşteptărilor, conduce invariabil la o serioasă depreciere a încrederii în propria persoană. Încrederea în sine provine în principal, din educaţia primită în familie. Copilul trebuie învăţat să tragă învăţăminte din dificultăţile prin care trece, în loc să concluzioneze că i-ar fi mai bine dacă nu ar mai acţiona. Eşecurile trebuie prezentate unui copil ca o consecinţă posibilă, dar nu cata¬strofică, a actelor sale. Încrederea în sine se transmite prin exemplul personal şi prin discuţii autentice. Nu serveşte la nimic să-l încurajezi pe copil să accepte eşecurile, dacă tu însuţi nu procedezi astfel.
Actualmente, aproape că nu ne mai putem permite greşeli. Ca părinţi, trebuie mai mult ca niciodată să înţelegem nevoile copiilor atât cele prezente cât şi în perspectiva viitorului, pentru a acţiona consecvent spre satisfacerea lor, în relativ puţinii ani în care îi avem pe cei dragi la noi în casă.
Cornel Bogdan
