Am citit cu mare şi viu interes primele comentarii ale constanţilor mei cititori de încredere la această nouă serie a rubricii. Mi s-au părut a fi puţin contrariaţi, deşi bucuroşi de reîntâlnire. Şi se tot întrebau „ce le cer”, în această formulă – recunosc, mai elaborată şi, implicit, mai pretenţioasă. Pentru că de oferit, au observat lesne că le ofer cu totul altceva decât până acum. S-a zis cu simpla povestire a unor cărţi, cu transcrierea unor porţiuni din ele, cele mai semnificative, după opinia mea. Iar asta deoarece am considerat necesar să intrăm într-o altă etapă. Pentru că sunt convins că bunii mei prieteni au depăşit faza de „cititor naiv”, de care se vorbeşte prin manuale, atingând stadiul „cititorului eficient”, acela care ştie să extragă esenţele şi parfumurile tari dintr-un text sau numai dintr-un simplu fragment. De aici şi până la „cititorul competent” nu este decât un pas, pe care doresc şi sper să-l parcurgem împreună pe durata desfăşurării acestei „serii noi”.
Cărţile se pot citi lesne şi, în general, sunt la fel de lesne de priceput. Trama epică ne rămâne o perioadă lipită de retina memoriei, ca şi personajele mai importante. Dar „marca” scriitorului mare nu doar în aceasta constă. El comprimă, adesea, marile înţelesuri în formule memorabile, unde aflăm şi adâncurile a ceea ce a spus, dar şi germenii a ceea ce ar fi dorit să rostească. Când am pomenit de „aleanul” lui Botta, contrapus celui al lui Arghezi, am căutat să sugerez lungimile de undă pe care evoluează cei doi mari poeţi. Astfel de exerciţii se pot efectua la nesfârşit, dacă ne alegem bine autorii.
Ar fi preţios spus că intenţionez să ofer modele de lectură sau măcar exemplificări ale unor asemenea modele. Vreau, şi asta o spun deschis să meditaţi la modele, dar nu la lectură, ci de scriitură şi de modul în care este gândită, atât de divers literatura.
V-am obişnuit cu darurile – dintre acelea care îmi sunt la îndemână –, aşa încât vă invit la o lectură mai puţin obişnuită. Autorul pe care vi-l propun se numeşte Patrick Suskind, un elveţian de origine germană care va împlini, pe 26 martie, 60 de ani. E specialist în istorie, şcolit în Germania şi Franţa, dramaturg de talent doar prin debutul său literar (piesa se numeşte „Contrabasul” şi a fost interpretată, la Teatrul Naţional din Bucureşti, de Radu Beligan), dar mai ales romancier de succes. „Parfumul”, apărut în 1985, este un best-seller internaţional, iar filmul pe care l-a inspirat, în regia lui Tom Tykwer, este, la rându-i, un succes. Vă recomand cu căldură „Parfumul”, tradus la noi, ca şi un alt roman al său, „Porumbelul”.
Astăzi, însă, încep să vă prezint fragmente dintr-un excepţional eseu al său, intitulat „Despre iubire şi moarte”, în care este analizat, cu mare subtilitate, un mit fundamental, cel al lui Orfeu şi al frumoasei sale iubite Euridice, legată, absolut şocant, dar perfect motivat, de povestea biblică a învierii lui Lazăr de către Isus. Iată primul fragment, după care voi reveni cu detalii explicative privind mitul lui Orfeu şi semnificaţiile sale:
„La începutul istoriei celor care, de dragul iubirii, nu acceptă moartea se află Orfeu. Există destui eroi care, în viaţă fiind, au îndrăznit să arunce o privire sau să facă un pas în lumea lui Hades, dar niciunul n-a coborât, precum Orfeu, în împărăţia morţilor pentru a-şi cere înapoi iubita decedată. Pe lângă acest act eşuat de bravadă, numele lui Orfeu mai e legat şi de alte realizări şi fapte măreţe. El e strămoşul cântecului liric, al artei cuvintelor şi a sunetelor. Cântecele sale erau într-atât de frumoase, încât puteau să mişte şi să potolească nu doar animalele şi plantele, ci şi natura fără de viaţă şi elementele. Numai şi numai prin puterea artei a reuşit, cel puţin temporar, să civilizeze şi să câştige de partea sa lumea imprevizibilă, sălbatică, violentă.
E considerat patronul căsniciei şi, oricât de ciudat ar părea, al dragostei de efebi; tot despre el se spune că ar fi inventatorul magiei. Cultul său s-a răspândit din Tracia în întreaga lume elenă, apoi în cea romană, devenind mai târziu o veritabilă religie. Până la sfârşitul lumii antice, ba chiar până în Evul Mediu timpuriu, prestigiul lui Orfeu a fost atât de imens, încât propovăduitorii timpurii ai creştinismului aproape că s-au văzut nevoiţi să uzeze de popularitatea acestuia pentru a-i atribui lui Isus aspecte ale cultului său (imaginea bunului păstor, de pildă), pe care le-au preluat, neuitând să precizeze că ritul lui Orfeu nu e decât idolatrie primitivă, Isus fiindu-i superior în orice privinţă, inclusiv în calitate de cântăreţ, căci vocea s-a a izgonit odată pentru totdeauna demonii, semizeii ori zeii infernului şi l-a îmblânzit pe om, cel mai sălbatic dintre animale, căruia i-a redat calea către ceruri.
De asemenea, Isus nu numai că a sfidat moartea, dar a şi călcat pre ea, atât în nume propriu, cât şi ca reprezentant al întregii umanităţi – mai prejos nu s-ar fi coborât. Ca să nu mai vorbim de morţii pe care, spre deosebire de Orfeu, chiar a reuşit să-i readucă la viaţă, şi asta cât de poate de en-passant. Fie-ne totuşi îngăduit să observăm că, indiferent de criteriul succesului, cele trei chemări din morţi ale lui Isus, despre care vorbesc Evangheliile, nu pot fi comparate nici ca îndrăzneală, nici ca forţă poetică sau mitologică cu sublima nereuşită a lui Orfeu. Să ne oprim bunăoară la cazul lui Lazăr, cea mai cunoscută şi mai pe larg descrisă înviere săvârşită de Isus.”
Câteva cuvinte despre Orfeu, fiu al unui rege trac, artist inegalabil, ce putea mişca şi stâncile de la locurile lor prin puterea cântecului său, participant la expediţia argonauţilor lui Iason, plecaţi în căutarea Lânei de aur, pe care i-a ajutat domolind marea zbuciumată cu acordurile lirei sale. Se îndrăgosteşte de nimfa Euridice, dar aceasta moare curând datorită unei muşcături de şarpe. Orfeu merge în Infern să o caute şi, înduioşându-l, prin cânt, chiar pe zeul Hades, acesta accepta să i-o redea pe Euridice, singura condiţie fiind ca, în drumul spre lumea pământeană, să n-o privească nici măcar o clipă. Cu numai un pas înainte de a ieşi la lumina zilei, Orfeu nu rezistă şi-şi întoarce privirea spre Euridice, pierzând-o, astfel, definitiv. Deşi se roagă şi rămâne multă vreme pe loc, vrăjind tot ce-i era în preajmă, Orfeu nu reuşeşte să-l mai înduplece pe Hades.
Sursă de inspiraţie pentru literatură, muzică sau artele plastice, mitul lui Orfeu are în centrul său artistul absolut, purtat prin viaţă de o mare şi singură dragoste nefericită.
Pentru a reveni la eseul lui Patrick Suksind, transcriu, spre a medita asupra lui, un superb poem al lui Grigore Vieru, intitulat „Între Orfeu şi Hristos”:
„Pentru că a văzut, ochiul meu a murit.
Lacrima: piatră funerară
Pe momântul ochiului meu.
Va veni alt cer.
În altă lume se va deschide
Ochiul meu, dând piatra la o parte.”
Dan Mucenic
