În sufletul fiecărei persoane găsim o poveste de viaţă…una scrisă cu lacrimi. Cu toţii trecem prin momente în care avem impresia că ne rupem de realitate, că suntem doborâţi, însă cel mai important lucru este încrederea în propria persoană.
Trebuie să ştii să pierzi, să îţi impui să mergi mai departe. Gândim pentru un moment pozitiv, zâmbim şi atunci putem deschide ochii şi privi că în jurul nostru există şi lucruri frumoase, nu suntem înconjuraţi numai de mizerii… Prin natura noastră suntem egoişti, credem că deciziile noastre sunt cele mai juste şi îi acuzăm pe ceilalţi că nu ni se aseamănă. Îi pândim mult şi avem impresia, că la orice pas, calcă strâmb. Astfel de cazuri le întâlnim, deseori, în relaţia de cuplu. Suntem atente la orice pas de-al lui, la orice mişcare…. facem totul din neîncredere.
Să fie oare pentru că ne-am obişnuit să auzim mereu câte o acuzaţie asupra lor? Cert este că toate femeile se plâng de bărbaţi. Nu le iau apărarea, fiindcă şi eu cred trăiesc cu aceeaşi neîncredere, însă, scriind aceste rânduri, stau şi mă întreb: Oare noi suntem chiar aşa îngeraşi? Un lucru e clar… femeie sau bărbat, tot te gândeşti să înşeli. Poate noi rămânem la acest stadiu, iar ei merg mai departe. De aici porneşte neîncrederea. Un zbucium zilnic, care te face atentă la fiecare cuvânt, fiecare insinuare, mai precis eşti în alertă continuă. Ce-i drept, şi femeile şi bărbaţii greşesc. Nu sunt îndreptăţită să spun în ce măsură, dar ştiu că vina se aruncă mereu asupra ceiluilalt, iar aici amândoi greşesc.
Întrebarea este: infidelitatea într-o relaţie există de ambele părţi? Era un proverb „gândeşti, deci exişti”! Oare îl putem aplica şi în aceste cazuri? Poate că un astfel de comportament nu este luat în considerare întrucât totul se petrece în mintea noastră. El nu are de unde să ştie ce gândim, cred că tocmai de aceea consideră că nu suntem capabile să înşelăm, iar noi, profităm de acest fapt şi ascundem în continuare. Dar ce e mai rău, gândul sau actul în sine? Ce poate distruge mai mult o relaţie, o simplă distracţie a partenerului sau faptul că mintea acestuia îi este răpită de o altă persoană? Este posibil ca noi să îndemnăm partenerul la asta prin simplul gând că oricând ar putea să o facă? (A.D.)
