Hanul Zlătari, a cărui construcţie înconjura biserica cu acelaşi nume, situat pe Uliţa Mare, astăzi Calea Victoriei, era celebru în vremea lui. Important în viaţa comercială a urbei, în acest han locuiau cei mai bogaţi oameni de afaceri din Bucureşti, dar şi sfetnici şi slujitori ai Curţii Domneşti din apropiere. Distrus de cutremure şi incendii, pe la începutul secolului XX, când s-a trecut la lărgirea Căii Victoriei, s-a hotărât demolarea atât a hanului, cât şi a turnului-clopotniţă ce se află în faţa bisericii.
Calea Victoriei se compunea din două părţi – cea mai veche era cea care începea de la Cercul Militar, unde atunci se găsea Biserica Sarindar şi mergea spre Şoseaua Kiseleff şi se chema Drumul Braşovului – partea mai nouă era cuprinsă între Piaţa Senatului de astăzi şi Cercul Militar, şi era cunoscută sub numele de Uliţa Mare spre Sarindar. Pavată în întregime cu trunchiuri de copac, devine strada domnească ce ducea de la Palatul Domnesc al lui Constantin Brâncoveanu la reşedinţa de vară a domnitorului, Palatul Mogoşoaia, şi capătă numele de Podul Mogosoaiei.
Numele este schimbat în Calea Victoriei în 1878 când pe ea se face intrarea triumfală în Capitală a armatei române care se întorcea victorioasă de la Războiul de Independenţă. Biserica Zlătari înlocuieşte o veche biserică pomenită în documentele de pe vremea lui Matei Basarab, ridicată pe locul ocupat cândva de ţiganii nomazi – zlătari – a căror ocupaţie era spoitoria. În anul 1705, reconstruită de spătarul Matei Cantacuzino, având hramul Adormirea Maicii Domnului, a fost închinată Patriarhiei din Alexandria. De atunci, biserica păstrează, până în zilele noastre, lângă altar, o casetă cu moaştele făcătoare de minuni ale Sfântului Ciprian din Cartagina.
În anii următori, biserica este din nou grav avariată în urma cutremurelor şi este reconstruită după planurile arhitectului Villacrosse (de origine spaniolă, stabilit în ţara noastră), pictura fiind restaurată de către Gheorghe Tătărăscu. Biserica Zlătari era cunoscută pentru că oficia slujba religioasă la 6 ianuarie a fiecărui an, în ziua de Bobotează. De aici pornea întreg cortegiul religios în frunte cu patriarhul şi regele până la Dâmboviţa unde aruncau crucea în apele râului care era găsită de unul dintre credincioşi.
L. ZAHARIA
