Ştefan Luchian a fost unul din marii pictori români, având şansa de a-i succeda lui Nicolae Grigorescu şi Ion Andreescu, „părinţii” picturii româneşti. A pictat peisaje, portrete, naturi moarte şi mai ales flori.
Ştefan Luchian s-a născut pe 1 februarie 1868, la Ştefăneşti, ce aparţine regiunii Botoşanilor. Era primul fiu al soţilor Elena şi Dumitru Luchian. În 1873 familia Luchian se mută la Bucureşti, cumpărând o casă pe strada Popa Soare. Ştefan e înscris la gimnaziul Sf. Sava, iar la adolescenţă urmează cursurile Şcolii de Arte Frumoase din Bucureşti. Imediat după aceea se înscrie la Conservator ca să ia lecţii de flaut. La finalul lui 1889 primeşte din partea Şcolii de Arte medalia de bronz pentru pictură. Imediat apoi, pleacă la Munchen unde este admis la „Akademie der Bildenden. Luchian îşi începe stagiul aici prin a realiza copii după lucrări de Rembrandt şi Coreggio.
De cum se întoarce în România, unde expune pentru prima oară, cinci tablouri, marcate de experienţa perioadei germane. Simţind nevoia de a-şi continua pregătirea, Luchian pleacă în martie 1891 la Paris, mutându-se pe Strada Michel, la numărul 48, în celebrul Cartier Latin. Este deosebit de impresionat de stilul lui Delacroix şi Coubert şi începe să cunoască mai bine curentul impresionist. Dorind să participe la o expoziţie pariziană, termină în februarie 1892, un tablou de mari dimensiuni, intitulat „Un convoi la Plevna”, dar este nevoit să se întoarcă în ţară pentru a participa la înmormântarea mamei sale. Atracţia Parisului este prea puternică, Luchian revenind în capitala Franţei în toamna aceluiaşi an. Ca oricare dintre artiştii cu mare receptivitate la noul acelor vremuri, urmează cursurile Academiei Julian.
Se întoarce în primăvara lui 1893 la Bucureşti, de unde urmează multitudinea de participări expoziţionale. Criticii îl consideră pe Luchian ca un artist „cu adevărat independent şi modern”. Important şi demn de consemnat în biografia sa este faptul că, alături de C. Artachino pictează frescele mai multor biserici din România. În 1998 o cunoaşte pe Cecilia Vasilescu, o tânără căreia îi predă lecţii de pictură. Cei doi se îndrăgostesc şi încep o relaţie care ar fi trebuit să fie de durată, însă peste un an este aproape exclusiv epistolară. Încep să se manifeste primele semne ale bolii care îl vor tortura trei ani mai târziu, şi care îi va aduce şi moarte peste mai puţin de două decenii. După 1900 continuă să lucreze, bucurându-se de admiraţia şi respectul pasionaţilor de artă.
La sfârşitul lui 1901, starea sa de sănătate se agravează din nou, fiind internat la Spitalul Pantelimon. Paralizat, va sta în spital până în 1902, când reuşeşte să meargă ajutat de un baston. Îşi petrece perioada de convalescenţă la Govora şi apoi la Poiana-Ialomiţa. Cu toată gravitatea bolii, Luchian continuă să picteze, deschizând în 1903 o impresionantă expoziţie personală la Casa Assan, unde sunt reunite 39 de lucrări, pasteluri şi acuarele. Îşi petrece vara acestui an la Constanţa şi Techirghiol, apoi la Filipeştii de Pădure, într-o încercare disperată de a-şi depăşi boala. În 1910 deschide o amplă expoziţie personală la Ateneul Roman, cu peste 80 de lucrări. Iar pentru ultima oară, expune în anul 1915. Moare pe 28 iunie la Bucureşti, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu. Avea doar 48 de ani…
Viorica Romaşcu
