Până la urmă: ce reprezintă răsfăţul!? O greşeală de educaţie? Un rezultat al lipsei de consecvenţă şi unitate în cerinţe? Satisfacerea tuturor poftelor copilului, fără discernământ? Manifestarea naturală a personalităţii copilului?
Ne dăm seama când un copil este răsfăţat după modul lui de comportare în relaţia educator-copil; copil-copil; copilpă rinte; după pretenţiile pe care nu ezită să le afişeze sau după neacceptarea regulilor de convieţuire în colectiv. În locul în care-şi desfăşoară activitatea, copilul răsfăţat doreşte să fie liderul grupului de copii, de multe ori irascibil, certăreţ, individualist, greu de stăpânit, inconsecvent în decizii, mofturos, încăpăţânat, lăudăros, astfel că se adaptează cu greutate mediului şcolar.Un copil răsfăţat se deosebeşte de restul colegilor de grupă prin faptul că este negativist şi încăpăţânat, dependent de adult, nu se supune regulilor, capricios şi reacţionează zgomotos, manifestă antipatie faţă de anumiţi copii, vrea să fie în permanenţă în centrul atenţiei.
În timpul activităţilor desfăşurate, el aşteaptă să fie ajutat, iar dacă domeniul nu-l interesează, nu răspunde solicitărilor, este agitat şi deranjează colegii, se plictiseşte repede, doreşte să fie lăudat, încearcă să impresioneze, să iasă în evidenţă, are imaginaţie bogată şi se exteriorizează uşor, este isteţ, spontan, dar neatent, agresiv în limbaj şi gesturi, exprimând exact ceea ce simte şi gândeşte etc. Copilul răsfăţat este victima unei atitudini de supraprotecţie din partea părinţilor, care nu îl lasă să rezolve nimic singur, având ei grijă de a face totul. De exemplu, atunci când este pus în faţa unei situaţii noi, el nu poate să facă faţă, rămânând dezorientat.
Este mai uşor să zică „nu pot, nu ştiu” decât să caute soluţii. Având totul „de-a gata”, copilul nu este obişnuit să lupte cu greutăţile, iar când nu mai este sub protecţia părinţilor, când trebuie să înfrunte dificultăţile, se expune de la început la insucces şi fie că devine timid, se izolează, fie devine agresiv. În şcoală, un astfel de copil nu are curajul să se afirme la lecţii de teama eşecului, iar mai târziu în viaţă, dacă nu se vor lua măsuri, va fi un om lipsit de iniţiativă, de spirit de independenţă, neîncredere în sine etc. Părinţii pot remedia defectul răsfăţului înainte ca acesta să se permanentizeze, între răsfăţare şi egoism fiind doar un pas. Copilul nu trebuie crescut într-o atmosferă de râzgâială, adoraţie, lipsă de respect pentru ceilalţi oameni, ci trebuie sfătuit să nu aibă o atitudine injustă şi nedelicată pentru persoanele din jurul său. Totodată, el imită ceea ce vede şi aude în jur.
De acest lucru trebuie să se ţină seama, de aceea părintele şi cadrul didactic posedă cel mai puternic instrument de disciplinare a copilului) şi anume propriul lor comportament. Enunţarea unor reguli, care sunt încălcate în fapt de adult, determină la copil frustrarea şi încălcarea acestor reguli ori de câte ori va dori. Crizele copilului sunt adesea izbucniri neputincioase la tensiunile externe la care este expus, la sentimentul de neputinţă de a se adapta. Acest lucru trebuie înţeles de părinţi, iar în momentul în care aceştia înţeleg, totul începe să se schimbe, dar nu imediat, de la o zi la alta, ci pe parcurs. Părintele nu trebuie să se ferească să spună „NU!", iar atunci când spune acest lucru trebuie să fie ferm, nu agresiv, nici autoritar sau răzbunător.
Chiar dacă pe moment copilul nu le acceptă şi nu le respectă, perseverând, părintele va obţine rezultatele mult dorite. De multe ori, bunicii sunt cei care-i răsfaţă pe copii. Nu există nicio îndoială că bunicii îşi iubesc nepoţii, dar necazurile încep atunci când vor să facă mai mult decât să-i iubească. Unii bunici critică modul în care părinţii îşi educă copiii, aşa încât bunicii îi îndoapă pe nepoţi cu dulciuri şi le cumpără tot le cer. Părinţii pierd ani întregi învăţându-şi copiii ce e bine şi ce e rău explicându-le cu grijă consecinţele purtării incorecte, iar bunicii fac praf tot programul într-un singur weekend, dândule voie să se culce târziu, să privească ore în şir la televizor, să nu respecte orarul meselor şi odihna. Copilul răsfăţat prezintă mai multe defecte decât calităţi, defecte care-l împiedică să se adapteze mediului şcolar şi totodată să se integreze în societate.
Cel mai important lucru este acela de a conştientiza părinţii despre structura eronată a stilului de viaţă oferit copilului răsfăţat, de dificultăţile pe care le întâmpină copilul şi de consecinţele acestora dacă se continuă educarea lui în acelaşi fel, pentru că părinţii sunt consideraţi primii care au acţionat greşit şi primii care pot ajuta copilul să revină pe drumul cel bun. Principala metodă şi cea mai eficientă de a corecta un astfel de comportament este dialogul. Trebuie să câştigăm încrederea copilului, să-i arătăm că suntem interesaţi de soarta lui şi că, în primul rând, îi vrem binele. Trebuie să-i vorbim despre calităţile pe care le are şi câte lucruri ar putea realiza dacă s-ar folosi de ele, să-l facem să înţeleagă unde greşeşte şi cum greşelile lui îi afectează pe cei din jur; că el ar fi mult mai bun şi apreciat dacă s-ar corecta.
Copilul răsfăţat, ca orice copil este sensibil şi, mai ales, isteţ, aşa că dacă vom încerca să comunicăm cu el, să-l sensibilizăm arătându-i că ne bazăm şi că avem încredere în el, vom obţine maximum de rezultate. Copiii trebuie trataţi în funcţie de potenţialul fiecăruia: să ceri mai mult decât poate copilul da este la fel de primejdios ca atunci când nu ceri destul copilului, rezultatul fiind că acesta nu se dezvoltă armonios, nu pentru că nu ar fi avut calităţile necesare, ci pentru că nu a avut cine să-l înveţe, cine să-l îndrume. De aceea, comunicarea permanentă cu copilul rămâne cea mai bună şi mai valoroasă dintre toate metodele educative care pot exista.
Cornel Bogdan
