Problema averilor familiei Băsescu a fost recent pusă pe tapet, cu impardonabilă întârziere, de către presă. Ea este aceea care a făcut legătura dintre magnatul Puiu Popoviciu şi una dintre chiriaşele sale de lux – Ioana Băsescu. Odată făcut primul pas, celelalte au urmat calea inerţiei. Este, cu adevărat, această problemă una de interes naţional. Fără îndoială. Şi, iată, în câteva rânduri, de ce.
În campania prezidenţială din anul 2004, Traian Băsescu a intrat (după comicăria siropoasă „dragă Stolo”) marcat de două acuze importante: cea a dispariţiei fără de urmă (dar şi fără vreun prejudiciu pentru ţară, cum au stabilit – fără ca verdictul să fi intrat, încă, în „Cartea Recordurilor” – cei care s-au prefăcut a instrumenta un dosar de o tonă greutate şi aceea a casei din Mihăileanu, caz în care vajnica apărătoare a fostului primar al Capitalei era tânăra avocată Elena Udrea. Entuziasmul popular creat de posibilitatea ca arogantul Adrian Năstase să nu ajungă la Cotroceni a făcut ca ambele acuze să fie trecute cu vederea.
Şi asta pentru multă vreme, cu toate tentativele unora de-a reaprinde tăciunii stinşi.
Ajuns preşedintele ţării, Traian Băsescu a pornit, extrem de vocal, cruciada anticorupţie, lupta împotriva sistemului ticăloşit, a baronilor şi a politicianismului populist, din nobila dorinţă de a înnoi şi primeni clasa politică, dar şi spre a reda românilor demnitatea de care aceştia aveau, ca neam, atâta nevoie. Adrian Năstase a devenit principalul cal de bătaie, iar „cazul Zambaccian” a ţinut prima pagină a ziarelor şi locul de frunte, şi jurnalele de ştiri. O casă obţinută prin trafic de influenţă, s-a spus. Şi probabil că aşa o fi şi fiind.
Acum, lucrurile iau o întorsătură neaşteptată atât pentru şeful statului, cât şi pentru familia şi apropiaţii săi. Rudele preşedintelui flutură prin faţa mulţimii uimite o opulenţă pe care n-o pot justifica, deşi încearcă din răsputeri, spre amuzamentul galeriei. Traian Băsescu a fost, de când se ştie, un bugetar. Care a avut un salariu bun, a mai făcut şi ceva bişniţă – cum declară plin de mândrie -, dar cam atât. Soţia sa este, de vreme bună, casnică. Fratele a fost tot marinar. Şi iată-i, dintr-o dată, împreună cu fiicele Ioana şi Elena, dar şi cu fiul fratelui Mircea, nişte indivizi teribil de avuţi.
Elena, „independenta” sprijinită de PDL, spunea, deunăzi, că a avut un salariu, la „Luxten”, de 300 de euro, iniţial, iar acum câştigă aproximativ 1.000. Din declaraţia sa de avere rezultă că, pentru doar patru ore în care introduce „nişte date în calculator”, merituoasa angajată primeşte, de ceva timp, 1.700 de euro. Enorm pentru cantitatea şi valoarea muncii sale. Să fie „Luxten” aşa de generos cu toţi angajaţii săi cu calificări aproximative şi aflaţi în part-time? Greu de crezut. Motivul generozităţii nu poate fi altul decât Traian Băsescu.
Povestea Ioanei este încă şi mai bine cunoscută, dar şi mai suculentă. Afirmând că are destui bani, ca proaspătă avocată, şi, apoi, ca notar de ţară, ea susţine că şi-ar fi cumpărat, din propriile câştiguri, ditamai apartamentul, finisat şi mobilat, plus maşină, plus casa construită în Vrancea şi câte altele or mai fi fiind. Imposibil de crezut. Respectivii bani nu sunt curaţi, iar la originea lor nu se poate afla decât tot Traian Băsescu.
Iar demonstraţia ar putea continua cu averile lui Mircea Băsescu şi ale fiului său, la rându-le mediatizate în ultimele zile. Care să fie, în această ecuaţie, problema şefului statului: că a minţit cinci ani la rând electoratul, prefăcându-se a lupta cu corupţia, evident prezentă în chiar familia sa, ori că a adunat indecent de mulţi bani prin metode deloc ortodoxe? Desigur că ambele. La fel cum pentru ambele trebuie să dea explicaţii publice şi, dacă va fi cazul, socoteală. Glumiţele, ironiile, mârlăniile şi tonul iritat, poruncitor, nervos sau justiţiar, după caz, nu pot acoperi nişte fapte care-i contrazic flagrant afirmaţiile prin care şi-a convins electoratul să-l voteze ca preşedinte al ţării. Apropiatele alegeri parlamentare ce se apropie se constituie, în ceea ce-l priveşte, într-o necesară şi obligatorie scadenţă. Iar poporul – cum îi place să spună – trebuie să afle de ce, cât şi pentru cât a minţit alesul său.
Horaţiu Vlăsceanu
