Apariţia intempestivă pe micile ecrane a preşedintelui ţării, într-un moment de vârf al conflictului dintre Executiv şi profesori (anunţarea declanşării grevei generale pentru ziua de marţi, 5 mai), la o oră (16) neobişnuită pentru intervenţiile sale televizate a stânit, cum era normal, interesul întregii naţiuni. Perfect conştient de acest lucru, Traian Băsescu a făcut iarăşi uz de un vicleşug mai vechi, acela de a-i sensibiliza pe români spunându-le, simplu şi direct, că a greşit. Doar că, an electoral fiind, o asemenea recunoaştere nu i-ar fi picat bine deloc. Aşa încât a recurs la nuanţarea scamatoriei care i-a reuşit de fiecare dată până acum.
A plecat de la formula: „Îmi asum”, care sună puternic şi dă bine la public, dar cuvântul ce-a urmat n-a fost, cum mi s-ar fi părut firesc, „vina”, „greşeala” sau „răspunderea”, ci, neobişnuit pentru limbajul pe care-l foloseşte îndeobşte, „eroarea”. Şi nici asta singur, ci „alături de clasa politică”. Rezultatul – un efect contradictoriu al spuselor sale, care au şi fost răstălmăcite în fel şi chip. Unii s-ar repezit să-l laude pe şeful statului pentru fracheţea sa, pentru gestul nobil, neobişnuit pentru un politician român, de a-şi recunoaşte (fie şi) „eroarea”. Astfel, Traian Băsescu i-a păcălit pe mulţi. Doar că este evident că formula utilizată a fost îndelung şlefuită pentru a fi extrem de ambiguă.
„Eroarea” este, în vorbirea curentă, altceva decât „greşeala”; mai precis, e o greşeală mai mică, spre care ai fost împins, adesea, din pricini exterioare ţie, din întâmplare, din neatenţie, din cauza unor condiţii de moment potrivnice. Ea aproape că exclude „vina” sau „răspunderea”. E, mai curând, un nedorit ghinion ori luarea impresiei drept realitate. Doar că respectiva „eroare” este legată chiar de unul din pricipalele prerogative ale unui preşedinte de ţară – promulgarea unei legi. Aici nu ai voie să comiţi „erori”, ci te faci direct vinovat dacă ai greşit cumva. Iar dacă eşti vinovat, trebuie să plăteşti cumva. Mai ales că nu e o vină oarecare, ci una care atrage după sine consecinţe uriaşe la nivelul statului. Ai greşit grav – cum a fost cazul în toamna anului trecut –, ai şansa demisiei de onoare. Dacă ai onoare. Dacă nu – spui „îmi asum eroarea” şi mergi mai departe, ca şi cum nimic deosebit nu s-ar fi întâmplat. Ce consecinţe a avut „asumarea” lui Traian Băsescu? Absolut niciuna. A fost încă un praf aruncat în ochii electoratului.
Mai mult, şeful statului nici măcar nu recunoaşte că a greşit el însuşi, ci „alături de clasa politică”! Păi, clasa politică a promulgat legea?, nu preşedintele ţării?, care e mai presus de politica de partid, el nefăcând decât politica naţiunii sale, din care fac parte şi profesorii. Culmea mistificării, Traian Băsescu găseşte că vinovat pentru că el, Traian Băsescu, a promulgat respectiva lege, este tot guvernul liberal, cel care s-a opus din răsputeri actului normativ al creşterii peste măsură a lefurilor cadrelor didactice, dar şi cel care a acordat, totuşi, profesorilor cele mai importante sporuri salariale din ultimele două decenii.
Ce şi-a asumat, până la urmă, preşedintele ţării? Şi, mai ales, în ce mod şi cu ce urmări? Nu cred că va răspunde vreodată acestor întrebări.
Hanibal Giurgescu
