Şapte zile şi şapte nopţi, Dresda a fost pradă flăcărilor, făcând imposibil orice bilanţ al catastrofei După o săptămână, s-a constatat că din cele cinci teatre ale oraşului nu mai exista niciunul.
Din 44 de biserici, nouă fuseseră „rase de pe faţa pănântului”, iar 38 transformate în ruine. Din 139 de şcoli, 69 încetaseră să mai existe, iar 60 deveniseră şi ele nişte ruine fumegânde. După primul bombardament, peste 10.000 de locuitori ai Dresdei îşi găsiseră adăpost ascunzându-se în „Grosse Garten”, magnificul parc regal al oraşului. Aici i-a prins însă al doilea val de bombardamente şi „tornada de foc”, formată după primul val. În câteva minute, urganul flăcărilor i-a lovit pe cei din „Grosse Garten”. Parcul regal prezenta imagini de coşmar: copacii erau plini de resturi umane şi de haine, până şi bicicletele ajunseseră pe ramuri.
La Altmarkt, în piaţa veche, mulţi locuitori disperaţi au sărit în rezervorul cu apă, fiind descoperiţi înecaţi după o săptămână. În staţiile ferate din Dresda, „tornada de foc” a măturat totul atât la suprafaţă, cât şi în subteran, unde se găseau restaurante, pivniţe şi tuneluri. La Grădina Zoologică – bombardată de americani pe 14 februarie – resturile animalelor se amestecau cu cele ale oamenilor. Câteva animale scăpate de la Grădina Zoologică rătăceau prin oraş, căutându-şi salvarea în cele mai neaşteptate locuri. 9.000 de cadavre, care deveniseră de nerecunoscut, au fost depuse mai târziu în containere şi înmormântate într-o mare groapă comună.
R.H.S. Crossman dezvăluie că, până la bombardamentul apocaliptic de la Dresda, în parlamentul britanic criticii bombardamentelor formau doar o minoritate neluată în seamă. După Dresda, presiunea opiniei publice – oripilată de unele relatări de presă şi ale piloţilor, care povestiseră rudelor şi prietenilor – i-a determinat şi pe politicieni să bată în retragere. Simţind că pierde teren, Churchill însuşi a trimis un memorandum Statului Major al Aerului, care începea cu cuvintele: „Mi se pare că a venit momentul ca bombardarea oraşelor germane doar în scop de teroare, indiferent de pretext, să fie revizuită”.
Acest memorandum, de pe 28 martie 1945, a stârnit furia Statului Major al Aerului, mai ales pentru distanţa pe care Churchill o lua – mai nou – faţă de crimele de război de care se făcea el, în primul rând, vinovat: toate ordinele veniseră de la Churchill, care acum cerea, pe un ton ipocrit, „revizuirea” unei tactici de bombardament urmate timp de aproape un an, cât sperase el că germanii se vor preda necondiţionat”. Atât de ultragiat s-a simţit Sir Arthur Harris, şeful Statului Major al Aerului, scrie Crossman, încât i-a cerut lui Churchill să-şi revizuiască memorandumul într-un document „ceva mai discret şi cu cuvinte mai potrivit alese”. Dar răul fusese făcut, declară Crossman.
Dan Aldea
