Una dintre cele mai importante realizări tehnice ale secolului al-XX-lea a fost calculatorul digital de mare viteză, cunoscut sub denumirea de computer. Deoarece computerele, asemenea creierului, pot manipula simboluri, precum şi numere, este firesc să ne închipuim că creierul este o formă ceva mai complicată a computerului.
Această paralelă, dacă este dusă prea departe, conduce la teorii nerealiste. Multă vreme, o dată cu boomul „inteligenţei artificiale", s-a răspândit ideea că orice creier este un computer şi că spiritul este un program informatic (software). Mitul „creierului-computer" şi al „computeruluicreier" a fost cultivat cu frenezie, pe toate meridianele. La un moment dat, însă, s-a observat că maşinile de calcul electronice nu fac decât să opereze algoritmic cu simboluri formale ale unei logici strict binare şi că „spiritul" nu se reduce la un program de calculator. Computerul este construit din componente foarte rapide. Chiar şi într-un PC, circuitul de bază face mai mult de 10 milioane de operaţii pe secundă.
Pentru neuron, pe de altă parte, viteza de descărcare este de numai o sută de impulsuri pe secundă. În linii mari, operaţiile computerului, sunt seriale, adică au loc una după alta. La creier se pare că aceste operaţii sunt paralele. De exemplu, aproximativ un milion de axoni merg de la fiecare ochi la creier, toţi aceştia lucrând în mod simultan. Acest înalt grad de paralelism se repetă aproape la orice nivel al sistemului. Acest mod de cablare compensează întrucâtva comportamentul relativ lent al neuronilor. Asta înseamnă că pierderea câtorva neuroni răzleţi este improbabil să modifice în mod apreciabil funcţionarea creierului. Putem spune despre creier că se degradează cu eleganţă. Computerul se poate degrada în mod catastrofic. Chiar şi cea mai mică avarie sau o eroare măruntă în programarea sa poate cauza un dezastru. Un computer care funcţionează este extrem de fiabil.
Acelaşi input va produce îndeobşte exact acelaşi autoput, deoarece componentele sale individuale sunt demne de toată încrederea. Neuronii individuali, pe de altă parte, sunt mult mai variabili. Ei sunt supuşi unor semnale care le pot modula comportamentul, iar unele dintre proprietăţile lor se schimbă în timp ce tocmai au loc «calculaţiile» lor. Un neuron tipic poate avea oriunde între câteva sute şi mai multe zeci de mii de inputuri, iar axonul său proiectează impulsuri la fel de numeroase. Un tranzistor – unitate de bază în computer – are doar câteva inputuri şi outputuri. Creierul nu arată nici pe departe ca un computer cu finalitate generală. Diferite părţi ale creierului, chiar diferite părţi ale neocortexului, se specializează, cel puţin într-o măsură, în manipularea a diferite feluri de informaţie.
Cea mai mare parte a datelor memorate par a fi stocate exact în aceleaşi sectoare care execută operaţiile curente. Toate acestea sunt extrem de diferite de clasicul computer, din moment ce în computer operaţiile de calcul fundamentale au loc în unul sau în puţine locuri, pe când datele sunt memorate în mai multe locuri, cu totul diferite. În sfârşit, pe când computerul a fost proiectat în mod conştient de către ingineri, creierul s-a dezvoltat prin selecţie naturală, pe parcursul a foarte multe generaţii de animale, ceea ce tinde să producă un stil radical diferit al proiectului Se obişnuieşte să se vorbească despre computere în termeni de hardware şi software.
Deoarece persoana care scrie softul – adică programele computerului – nu are nevoie să ştie mare lucru despre detaliile exacte ale hardului, s-a argumentat, în special de către psihologi, că nu este necesar să cunoşti «hardul» creierului. În creier nu există distincţie clară între hard şi soft. Iar încercarea de a strecura asemenea teorii în operaţiile sale a fost nefericită. Justificarea pentru o asemenea abordare este că, deşi creierul este un sistem cu extrem de multe paralelisme, dispune de unele mecanisme seriale (controlate de atenţie) la nivelul cel mai înalt al tuturor operaţiilor paralele, aşa încât, în mod superficial, poate părea ceva similar computerului la nivelurile superioare ale operaţiilor sale, acelea operate departe de inputurile senzoriale.
Computerele au fost programate aşa încât ele să rezolve foarte bine anumite categorii de probleme, cum sunt calculele extensive cu numere, probleme de logica rigidă şi jucarea unor partide de şah. Toate aceste lucruri cei mai mulţi oameni le pot face la fel de bine sau la fel de repede. În confruntare cu sarcini pe care oamenii obişnuiţi le pot duce la capăt rapid şi fără efort, cum ar fi înregistrarea vizuală a unor obiecte şi înţelegerea semnificaţiei lor, până şi cele mai moderne computere eşuează.
Este adevărat că supercomputerul este creaţia creierului uman, dar, lucru din ce în ce mai evident, nu este tocmai după chipul şi asemănarea sa. Îi lipsesc în mod vădit afectivitatea, capacitatea de a trăi plăcerea şi neplăcerea şi, mai presus de toate, imaginaţia, intenţionalitatea, capacitatea de anticipare şi de planificare. Inteligenţa artificială" este o himeră şi va fi întotdeauna o himeră, computerul nefiind capabil să genereze conştiinţă.
Cornel Bogdan
