Există în lumea artistică, plină de tot felul de licheni şi ciuperci otrăvitoare şi oameni care au făcut şi fac istorie. Astăzi, mai spre după-amiază unul dintre cele mai interesante personaje din lumea plină de sclipici împlineşte jumătate de secol de carieră şi 76 de ani de trecut prin viaţă, direct prin vad.
Pentru unii demn de respect, pentru alţii motiv de prelungi înjurături, ca şuieratul locomotivei prin cartierele muncitoreşti din Reşiţa în anii socialismului biruitor, ca să se scoale poporul şi să-i facă copii lui Ceauşescu, Benone Sinulescu este un personaj care a ştiut să se reinventeze şi să renască din propria cenuşă. Dacă stau să mă gândesc că Nea Benny a debutat la vârsta la care eu aveam doi ani şi mă jucam în faţa blocului cu găletuşa şi camionul de tablă, mă trec încetişor fiori pe şira spinării. O perioadă lungă de timp, Benone Sinulescu a fost un fel de oaie neagă a „culturii” majore, care ea, „cultura”, a negat cu vehemenţă aproape tot ce a depăşit sfera ei de înţelegere sferodoctă.
Era pe vremea în care, cu mâinile înfipte în ilic şi cu perucile alea de prost gust pe cap, Nea Benny cânta nişte cântece ciudate, unele dintre ele urâte ca o fată mare cu păr pe picioare. (mult) Printre piesele pe care le cânta pe la nunţile şi botezurile care i-au adus nu numai o notorietate de zile mari, ci şi o avere apreciabilă se iţeau şi adevărate bijuterii ale cântecului popular, pe care orb de Brăila să fii, să nu le vezi cu ochiul liber. După ce Etern Repauzatul la Ghencea a dispărut din peisaj şi lumea de şuşanele a fost invadată de manelişti şi tot felul de cotcodăcitori a început un fenomen ciudat. Tataie al cântecului românesc a renunţat brusc la peruca aia falsă şi stupidă şi a început să se dea pe brazdă, aducând la ospăţul colectiv al divertismentului ce gătea el acasă. Nu a sărit gardul la vecini, să se apuce să cânte manele sau muzică lăutărească, nu a dat-o pe hip-hop (deşi ar fi fost extrem de tentant).
Nea Benny a ştiut să se reinventeze, aşa cum puţini artişti români au avut puterea să o facă, demonstrând încă odată că publicul nu poate fi ţinut cu degetele în priză decât dacă vii mereu cu ceva nou, ieşit din comun. Dincolo de anecdotica faptelor, care au făcut ca Benone Sinulescu să revină în luma în care a dospit atâta vreme, există o cheie. Nu ştiu dacă e vorba de instinct, de marketing, sau de o incredibilă cunoaştere a pieţei. Benone Sinulescu debordeză de vitalitate, la vârsta la care alţii se plâng de reumatism şi iau pastile cu pumnul.
Lungevitatea lui artistică are un mesaj extrem de consistent. Cel care nu va şti să fie mereu surprinzător şi care nu va putea să se reinventeze, se va pierde pe drum şi nu va ajunge niciodată să depăşească stadiul de amatorism în zona spectacolului. Nu sunt un adept şi un consumator de muzică populară, dar longevitatea artistică a lui Benone Sinulescu spune ceva. Trasează nişte jaloane şi oferă o pildă celor care vor să se aventureze pe drumul unei glorii mai efemere decât un balon de săpun şi mai iluzorii decât o mărire de salariu.
Nea Benny este expresia vie şi cu ţeasta rasă a unei reţete de longevitate artistică reală, care se dovedeşte la fel de viabilă ca reţetele alea cu plante moştenite de la bunicile noastre care reţete îşi dovedesc utilitatea până în zilele noastre. Cu bune şi cu rele, lumea lui Nea Benny este plină ca un castron cu lapte proaspăt. Vrem să acceptăm, sau nu, mesajul e clar ca un pahar cu apă de izvor. Dacă ai puterea să fii tu însuţi şi să-ţi accepţi limitele încercând să le depăşeşti rezişti, dacă nu, nu.
Astăzi, Gică Contra vă urează să aveţi gutui din fontă şi şurubelniţe inteligente.
