Chiar dacă mă voi folosi de un citat mai lung în boema de azi mă simt obligat s-o fac, deoarece povestea lui Rareş Jitariuc, boemul şi prietenul meu care a terminat regia şi în loc să facă filme vinde detergenţi pentru a supravieţui, este, din punctul meu de vedere, deosebită şi nu merită trunchiată. Deci…
„FĂRĂ NUME
de Rareş Călin Jitariuc
Această poveste va fi de două pagini. Se poate aşa ? Oare nu încalc vreo regulă ? Sper că nu. Simt că va mai rămâne jumătate de pagină albă. E pentru a scrie. Dar nu eu… Mi-a spus să-i uit numele. Mă supun, nu am nevoie de numele ei. Oricum, i-am dat deja un nume, de fapt două. Prima dată i-am spus sayiadina, vindecătoarea, l-am îndulcit cu un v pentru a putea să-i spun Savvy. În pidgin english „savvy” înseamnă „înţelegi” şi doream asta. Rănit de mult timp, rănit de mult minţit, am întâlnit-o într-o seară de vară, beat şi cu mintea tulbure. Era cu mulţi oameni la masă, dar era singură. Singură şi singura interesantă de acolo.
Brusc mi-am dorit să nu fi fost beat, asta nu mi se întâmplă prea des, de obicei mă mulţumeşte starea de ebrietate. I-am spus „azi”, mi-a răspuns „mâine”, am acceptat la fel cum accept şi acum. A intrat în viaţa mea exact în momentul în care alegeam tipurile de nod pentru propriu-mi ştreang. Atunci i-am spus „Savvy”, vindecă şi înţelege. Era rănită, mai adânc decât dorea să recunoască dar simţeam că dârele de sânge din sufletul meu, dârele care le lăsam în urmă se amestecau cu nişte firişoare pe care le-am recunoscut a fi ale ei.
Am plecat împreună undeva la ţară, eram mai mulţi dar din nou am văzut că fiecare era singur. Râdeam fals. Cântam fals. Focul parcă ardea fals.Vorbea ascunzându-se de sine, bravând fără glorie încercând parcă să se convingă de propria invulnerabilitate.
Ştia că o doresc, orice femeie ştie instinctiv asta, dar plătind preţul de a fi femeie îşi închipuia că-i doresc doar trupul. Sunt hulpav, luând trupul vreau să înghit şi sufletul, să-l sorb prin ochii mei albaştri şi să-l ard între coaste, să-mi umplu golul care creşte mereu.
Totul are un început aşa că i-am luat trupul, cu frenezie ca şi cum urma să mor a doua zi.
A început să vorbească, parcă nu se putea opri, un fel de spovedanie autoacuzatoare şi cinică în acelaşi timp. Fapte din viaţă, poate reprobabile în anumiţi ochi, uneori de o amoralitate adorabilă, alteori atât de încărcate de durere reală încât simţeam continuu nevoia de a o îmbrăţişa. Nu putea să-şi învingă nevoia de a şoca, uneori agravând anumite întâmplări şi urmărind reacţia pe faţa mea. Ea vorbea cu gura eu încercam să-i vorbesc cu ochii. Trăiam cu impresia că multe din lucrurile pe care şi le exorciza îi făceau rău.
Mă obliga să le retrăiesc alături de ea, jucării şi lucruri întunecate, durere şi scârbă, bucuria jocului şi degradarea lui până la josnicie.
Nu-i părea rău de nimic, asta mă fascina, oare trebuia să-mi stârnească vreun sentiment de repulsie ca să-şi încheie jocul ? Faţa ei îşi schimbă expresia mereu, poate de mai multe ori pe secundă, completând cuvintele.
Are cuvinte pentru orice situaţie, cuvinte care mă rănesc şi cuvinte care o rănesc. Sunt doar cuvinte dar încărcătura emoţională pe care ştie să le-o dea este fantastică. Poate, din nimic să plăsmuiască demoni care o apropie de mine, încet, fără să realizeze cu adevărat, îmi prezintă sufletul ei întreg iar eu mă pregătesc să-l înghit.
O prind de mână şi tace, o, binecuvântată linişte…Oare de ce are lacrimi în ochi? Pentru că orgoliul ei rănit nu a reuşit să accepte realitatea unei persoane care să nu fie şocată de revelarea totală a întunericului ce o cuprinde uneori …sau poate simte că a găsit ce poate oferi… Savvy….
Un vârtej nebun de viaţă a început să mă înconjoare subit, respir din nou. Şi mă simt viril. Şi erect. Aşa că încep să-i sorb sufletul prin piele cu propria-mi piele şi cu ochii care nu se mai satură de priveliştea clişeului pe care îl reprezintă : prostituata şi sfânta, încarnate într-un înveliş care ar coborî sfinţii din calendar.
Oare de ce plânge din nou, acum că o ţin în braţe? Mă speriu degeaba. Nu se fereşte de atingerea mea, din contră se lipeşte de mine şi stăm aşa corp lângă corp, suflet lângă suflet. Şi simt că am reînceput să trăiesc.
Orice minune ţine trei zile dar cine spune că trei zile nu înseamnă o veşnicie?
Totul trebuie să se termine în două pagini aşa am hotărât de la bun început. O iubesc? În două pagini aş spune că da. Lasă viaţa să fie două pagini şi te vei grăbi să trăieşti. Să iubeşti. Să fii tot ce ţi-ai sau nu ţi-ai dorit vreodată. Să fii tu.
(cel de-al doilea nume este…nu cred că-l voi spune…)”
Emoţionantă şi plină de adevăr, povestea lui Rareş m-a emoţionat. Sper că şi pe voi…
Valentin Leahu
