Printre personajele stranii, care bântuie prin media mai rău decât gripa printre copii de vârstă preşcolară, se numără şi un băiat din Giurgiu, a cărui singură calitate este aceea că răspunde prompt la toate invitaţiile venite din partea realizatorilor de televiziune. Acum câteva săptămâni, un distins domn din zona afacerilor noastre naţionale cu două doctorate şi o cultură mai mare decât poate da Insula Mare a Brăilei în anul cel mai bun mă întreba cu o mirare strict intelectuală ce caută Ogică pe la televiziuni şi de ce nu găseşte ceea ce caută.
Cum mai tot timpul am avut altceva de făcut decât să stau să reflectez la sensurile adânci ale existenţei personajului Ogică, am ridicat a mirare din sprâncene şi m-am gândit că până la urmă adevărul gol- goluţ, aşa cum iese el de la duş, seara, e că Ogică a devenit un personaj de televiziune din nimic. Nu e singurul, nu e primul şi nu va fi nici ultimul. Dacă luăm la puricat pisica maidaneză a realităţii, vom constata cu surprindere că meritele mediatice ale lui Ogică sunt nule. Dacă Simona Sensual, Magda Ciumac, sau celelalte protagoniste ale spectacolelor de televiziune din zona maidaneză a media, dar şi mulţi alţi protagonişti, pot fi foarte uşor reperaţi prin niscaiva evenimente sau acţiuni gereratoare de notorietate, Ogică nu prea se poate lăuda decât că a făcut un strop de pârnaie, pentru că a avut probleme cu un bilet de loterie.
Eeee, uite, şi de aici până la a bate toba pe la televiziuni şi a ajunge pe prima pagină a ziarelor nu a mai fost decât un pas mic pentru Ogică, dar imens pentru omenire, asta ca să-l parafrazez pe Neil Armstrong, primul om care a luat nisip de pe Lună pe încălţăminte. Până la urmă, viaţa lui Ogică, pentru că despre operă nu putem spune nimic, fiind inexistentă ca medicamentele pentru gută în cofetării, e anostă şi liniară. Ogică este produsul perfect al manipulării media şi cel mai bun exemplu că televiziunea are puterea şi capacitatea de a face din căcat bici, care să şi plesnească şi să construiască palate din nisip şi castele în Spania.
Poate pentru mulţi care se întreabă cum a reuşit Ogică să devină un cetăţean mediatizat şi băgat în seamă cu mult mai mult decât multe dintre adevăratele şi realele valori româneşti răspunsul e mai complicat decât manufacturarea unui goblen flamand în localitatea Ştevia de Jos. Ogică este produsul conjunctural al obedienţei faţă de televiziune. Nu l-am auzit niciodată să zică ceva cu miez, sau cu sâmbure, să aibă opinii spectaculoase, sau să se ia la harţă cu invitaţii emisiunilor în care este chemat. Zice „da” cu naturaleţea cu care bea apă, nu refuză nimic, nu critică pe nimeni, face ce i se zice, nu are fiţe şi răspunde prompt la comenzi.
În plus, generează acea doză de antipatie publică agresivă, bazată tocmai pe lipsa vreunui element distinctiv al notorietăţii. Până la urmă, Ogică este un om obişnuit care a ajuns, ca şi personajele din romanele lui Balzac (e, acum, mai exagerez şi eu, ca să înţeleagă tot poporul ce vreau să spun, nu le lua pe toate „ad literam”), vedetă peste noapte, tocmai pentru că este constant tern şi predictibil. Şi până la coada articolului, poate că tocmai ăsta este arhetipul cu care se feresc foarte mulţi să se identifice, dar asta e altă poveste în alt registru intelectual.
Astăzi, Gică Contra vă urează să aveţi ridichi fosforescente şi găini cu marsupiu.
