Sunt în concediu şi citesc. Aţi pomenit frază mai tonică, mai plină de optimism reţinut, dar consistentă. Se-nserează, ceea ce înseamnă că e vremea unui Chardonay de Cricova, uleios şi răcoritor. Nu mă simt, aşadar, nici trist, nici încrâncenat.
Am încetat să mai urmăresc agitaţia sterilă stârnită de necunoscutele unei Crize pe care ajung să cred că ne-o aplicăm şi ne-o agravăm singuri. Promiteam, în precedenta rubrică, prezentarea unei cărţi întrucâtva poliţiste, deşi ea este cu mult mai mult de-atât. Textul e celebru. Se cheamă „Pana de automobil” şi-i aparţine elveţianului Friedrich Durrenmatt. E o nuvelă de maturitate, apărută în 1956, când celebrul prozator şi dramaturg avea 44 de ani. Înainte de-a relata conţinutul povestirii, vă invit să parcurgeţi primul capitol al cărţii (în traducerea elegantă a lui Radu Lupan), veritabilă şi incitantă profesiune de credinţă a unui scriitor lucid şi a unei conştiinţe care nu poate suporta compromisurile. „Mai există oare întâmplări interesante, întâmplări care să-l atragă pe scriitor?
Să presupunem că scriitorul nu vrea să se prezinte într-o lumină romantică şi n-are nici intenţia de a vorbi despre propriul său eu – nu se simte deloc îndemnat să discute cu sinceritate despre speranţele şi înfrângerile lui, despre felul cum iubeşte, ca şi cum toate acestea s-ar putea transpune pe plan general şi n-ar ţine mai degrabă de medicină sau în cel mai bun caz de psihologie; să presupunem că preferă să fie mai reţinut şi doreşte să păstreze o rezervă decentă faţă de viaţa lui personală, mulţumindu-se să lucreze asupra materialului, aşa cum sculptorul îşi dăltuieşte piatra, încercând, în acelaşi timp, ca vechii clasici, să păstreze o detaşare senină faţă de un rezultat adeseori derizoriu. Dacă acesta e într-adevăr ţelul său, atunci profesia de scriitor devine din ce în ce mai dificilă şi mai izolată; ea se transformă într-o activitate lipsită de sens şi scop.
Distincţiile şi premiile literare nu au importanţă. Nu sunt oare de ajuns de mulţi scriitori care să fi primit asemenea premii – şi care cârpaci n-a primit încă un premiu? Mai importante sunt problemele de fiecare zi. Dar şi aici e greu de găsit o ieşire din impas şi de determinat o schimbare a cererii pieţei, deoarece viaţa, cinematograful şi ziarele oferă publicului distracţii mult mai modeste, însă când distracţia costă mai mult, chiar numai cu puţin mai mult, publicul vrea sentimente profunde, mărturisiri, adevăruri. Trebuie să-i oferi valori reale, principii morale, sentinţe folositoare, negarea sau afirmarea unui crez oarecare. Pe scurt, publicul vrea Literatură.
Dar să presupunem că scriitorul refuză cu încăpăţânare să producă asemenea marfă, fiind convins că motivaţia artei lui este în chip categoric personală, că ea îşi are rădăcinile în conştientul şi subconştientul său, într-o anumită măsură, dozată de la caz la caz, în credinţa şi în îndoielile lui, dar, în acelaşi timp, e de părere că tocmai aceste aspecte îl privesc numai pe el şi că publicul trebuie să se mulţumească doar cu ceea ce scrie, creionează, prezentând în mod apetisant suprafaţa lucurilor şi doar pe aceasta. Că în rest scriitorul trebuie să-şi ţină gura, nici să comenteze, nici să flecărească. Odată ajuns aici, se va afla într-un impas pe care nu-l poate evita în niciun fel. Îşi închipuie că nu i-a mai rămas nimic de scris şi că viaţa nu-i mai oferă, ca artist, niciun ţel.
În acest caz, e mai bine să renunţe. Fireşte, scriitorul poate să aştearnă pe hârtie unele fraze, altminteri însă nu-i rămâne decât domeniul biologiei, pentru a putea însoţi măcar cu gândul creşterea explozivă a omenirii, miliardele de fiinţe care merg înainte, matricele care produc fără încetare, sau domeniul fizicii, astronomiei, ca să se lămurească asupra sistemului în care pendulăm. Restul e material pentru diversele reviste ilustrate, pentru Life, Match, Quick şi pentru Sie und Er: istorioare despre Preşedintele aflat la secţia de reanimare, despre cumătrul Bulganin în grădina casei sale, despre prinţese şi căpitani de aviaţie, vedete de cinema şi milionari, care, de îndată ce le-ai scris, s-au şi demodat.
Deosebindu-se de toate acestea e viaţa de fiecare zi a omului – în cazul meu un om din Occident, un elveţian, ca să fiu mai precis – o viaţă mijlocie, supusă schimbărilor climatice şi fluctuaţiei cursurilor de bursă, copleşită de necazuri şi tribulaţii mărunte, zguduită de emoţii iscate de crize personale, dar fără nicio legătură cu lumea în întregul ei, cu mersul planetar al realităţilor şi rătăcirilor, cu desfăşurarea inexorabilă a evenimentelor majore. Destinul a părăsit scena pe care se joacă acţiunea şi pândeşte nerăbdător în culise – în vreme ce în avanscenă li se acordă acum rolul principal accidentelor, bolilor sau catastrofelor. Până şi războiul depinde azi de rentabilitatea sa calculată în prealabil de creierul electronic – presupunând că maşinile de calculat funcţionează – nu va fi niciodată cazul, deoarece din calculul matematic nu rezultă decât înfrângeri; un pericol ar fi aici denaturările sau intervenţiile inadmisibile în funcţionarea creierilor artificiali, dar acest fapt e mai puţin neliniştitor decât să te gândeşti că un şurub poate să joace, o bobină să se desfacă, un mecanism să nu funcţioneze şi întreaga noastră civilizaţie să fie distrusă de un scurtcircuit sau de un racord dezastruos. Nu mai ştim ce-i teama de Dumnezeu, nu ne mai pasă de dreptate, de atotprezentul
Destin din Simfonia a cincea. Locul lor l-au luat accidentele de circulaţie, digurile care se prăbuşesc din cauza greşelilor de construcţie, explozii cauzate de neglijenţa vreunui tehnician, de vreun generator prost reglat. Goana noastră precipitată aici ne duce, în această lume plină de defecţiuni, pe acest drum de unde, de pe marginile sale colbuite şi înţesate cu panouri publicitare pentru pantofi Bally, maşini Studebaker şi îngheţată cu ciocolată, sau străjuite de pietrele funerare ale celor pieriţi în accidente de circulaţie, încă se mai iţesc niscai istorioare posibile, poveşti în care omenia mai poate fi surprinsă pe faţa unui om obişnuit, în care vreun ghinion ajunge în mod neintenţionat să capete o semnificaţie universală şi în care judecata, dreptatea şi chiar iertarea sunt încă prezente, oglindite întâmplător, o trecătoare clipă, în monoclul unui bătrân beţiv.”
Cine nu crede că, după o asemenea încâlcită şi, cumva, voit plictisitoare introducere va avea de parcurs un text de-a dreptul savuros, care se citeşte pe nerăsuflate, nu-l cunoaşte pe imprevizibilul Durrenmatt.
Dan Mucenic
