În luna asta plină de zăpadă şi ger, chiar pe 24, fără de vreo semnificaţ ie istorică, se împlineşte un an de când rubrica de faţă a văzut lumina tiparului şi a netului în site-ul ATAC. Trece un an şi unul dintre protagoni ştii mei preferaţi, neuitatul prieten de profesie, pictorul şi boemul Bogdan Pietriş, ar mai fi prins o zi de decembrie în tolba cu poveşti boeme a autorului.
Că Bogdan era născut pe 13 decembrie, zi în care am şi sunato pe Doni, trista soţie a pierdutului prieten drag, şi i-am urat numai de bine. Uite aşa îmi părea rău că nu lam ascultat pe Horia Tabacu şi n-am continuat de câteva luni bune rubrica de faţă, care, curând, sper să ia drumul tiparului împlinindu-se într-o carte cu multe surprize pentru cititor. Că pierdea cărticica rubricii mele o poveste minunată cu marele pictor Pietriş, prietenul de profesie.
Lucică Simion, ziarist şi fotoreporter cu ştate vechi, fost coleg cu Horia la Informaţ ia şi apoi la Libertatea, avea o gospodărie frumoasă la Butimanu, pe care o îngrijea cum putea colegul nostru dar destul de des, că era ca o bijuterie de casă de relaş, de vacanţă, de weekend, deh, cum se spune. O grădină plină cu de toate legumele, cu o bucăţică de vie, cu ceva butoiaşe de vin. Şi trăgeam la casa de vacanţă a lui Lucică ori de câte ori avea chef să ne invite găzdoiul. Şi uite aşa, fiind la un sfârşit de săptămână la moşioara de lângă lacul Butimanu, ni s-a năzărit să-l chemăm la un grătar şi pe maestrul Pietriş, în compania soţiei lui, Doni. Zis şi făcut.
Bogdan, dragul de el, pictor azi în Grădina Domnului!, a venit ca un mare domn, cu un taxi FLY, din Bucureştii Noi la Butimanu- atenţie!- d-ăla care merge numai la aeroport, d-ăla galben şi fiţos, iar noi l-am aşteptat ca pe un preşedinte…, mă rog, ca pe un adevărat prieten, cu o tavă cu pâine şi sare şi ţuică de casă, chiar la uşa taxiului. L-a pufnit râsul şi cu o privire maiestuoasă ne-a mulţumit din suflet pentru gestul nostru venit din inimă. Şi ne-am distrat şi am chefuit toată noaptea, Bogdan amintindu-şi de unde i se trage meteahna de a se plimba cu taxiul cu fiţe. Avea de dus un tablou comandat de o clientă fidelă de-a maestrului, pe undeva prin Lacul Tei.
Eram în atelierul din Eforie, la catul al şaselea, cu ferestrele mari îndreptate către Calea Victoriei, când Bogdăna- şul, cum îl alintam prietenii, împacheta peisajul. M-a invitat să-l conduc până în Tei, în intenţia de a ne continua seara la un pahar de vorbă, la Uniunea Artiştilor Plastici de lângă paşapoarte. Ieşind în stradă către Universitate, chiar în dreptul statuii lui Spiru Haret era tras un taxi negru, londonez, o limuzină dispă rută de pe piaţa taximetrelor, probabil că fiind greu de întreţinut.
Iam zis atunci: „Maestre, ăla trebuie să fie taxiul tablourilor tale de acum înainte!" Şi aşa a şi fost. S-a împrietenit cu şoferul Gică, a luat telefonul patronului şi ori de câte ori avea o lucrare de transportat apela cu plăcere la serviciile taxiului „londonez".
Valentin Leahu
