Începând de ieri am intrat, pentru trei săptămâni, în concediu de odihnă. Am nevoie multă de această odihnă. Nu pentru că m-aş simţi ostenit fizic, ci pentru că mi-e dor de un răgaz pentru a-mi pune ordine în gânduri. (Am, ce-i drept, de pregătit şi nişte referate pentru un masterat, dar asta e departe de a fi o situaţie stresantă.) Traversez o stare aparte, pentru care nu mă simt deloc pregătit.
E un fel de spaimă difuză. Ceva de genul: ce mi se pregăteşte?, încotro ar trebui s-o apuc?, e nevoie să întreprinzi ceva în astfel de situaţii, precum cea în care ne găsim aici? Deşi nimic din sfera existenţei mele concrete n-a fost, de fapt, deranjat, neliniştea se insinuează constant. Dar parcă nu e vorba nici de spaimă, nici de nelinişte. Ele m-ar îndemna la găsirea de soluţii, m-ar determina să acţionez într-un mod anume. Pe când aşa, numai depresia este sentimentul dominant.
De unde vine această depresie, pe care am remarcat-o, chiar nerostită ca atare, şi la mulţi dintre cunoscuţii mei? Dintr-o incertitudine părând fără de sfârşit. Nu sunt nici un pasionat şi nici un cunoscător al politicii. Nu-i cunosc pe domnii ale căror nume sunt scrise şi rostite fără încetare, pretutindeni. Nici pe domnişoarele şi doamnele apărute mai de curând în prim-planul vieţii publice nu le cunosc. Mărturisesc deschis faptul că nici nu m-ar interesa defel s-o fac. Atâta doar, că nici ei şi nici ele nu par a-şi asuma vreo misiune, deşi, aparent, cu toţii ar avea nu doar una, ci chiar mai multe.
„Psihoza buletinului de ştiri”, de care spunea, într-o poezie, Adrian Păunescu, funcţionează detestabil de bine. Şi de eficient. Aflăm că mor oameni cu zile prin spitale, că alţii sunt împuşcaţi, cu sânge rece, în plină stradă, că se fură arme cu duiumul, că urmează să scadă veniturile celor cu bani puţini, că abia încropita clasă de mijloc se află în plin proces de dispariţie, prin pauperizare, că oamenii legii pactizează cu infractorii, că profesorii, funcţionarii şi pensionarii sunt gata să iasă în stradă, timp în care se tot schimbă miniştrii sau se nesfârşesc tocmelile pentru fel de fel de posturi, aducătoare de bani necinstiţi şi de putere provocatoare de rele.
Mă apăr de toate acestea – sau, mai precis, încerc, din ce în ce mai anevoie, s-o fac – ocrotindu-mi, pe cât mă lasă puterile, parcă tot mai slăbite, universul lăuntric. După sfatul povestitorului din „Invenţia lui Morel” de Adolfo Bioy Casares, cel care spune, la un moment dat: „Cred că ne pierdem nemurirea pentru că rezistenţa la moarte n-a evoluat; îmbunătăţirile pun accentul pe prima idee, rudimentară, de a menţine viu întreg corpul, dar ar trebui căutată doar păstrarea a ceea ce ţine de conştiinţă”.
Bărbatul izgonit de societate pe o insulă pustie şi ascunzând numeroase taine aparent indescifrabile îşi începe investigaţiile de Robinson modern. Străbate agale un soi de muzeu ciudat, pe care-l descrie cu minuţie, când uimit, când intrigat de fastul acestei minunate inutilităţi. Coboară apoi în subsoluri şi găseşte acolo nişte motoare uriaşe, în perfectă stare de funcţionare.
Jurnalul fostului condamnat pe viaţă continuă dezinvolt şi derutant. Observaţii fugitive se alătură meditaţiei profunde, certitudinile şi abandonurile alternează cu rapiditate. Dar, într-un târziu apare şi obiectul observaţiei sale atente, dublată de admiraţie.
„Pe stânci e o femeie care priveşte apusul soarelui la fiecare înserare. Are un batic colorat legat pe cap şi mâinile împreunate pe un genunchi; nişte sori trebuie să-i fi aurit pielea înainte de naştere; datorită ochilor, părului negru şi bustului, pare una din acele ţigănci sau spanioloaice din tablourile cele mai detestabile.(…)
Nu mai aştept nimic, dar asta nu e îngrozitor. După ce-am hotărât acest lucru, mi-am câştigat liniştea.
Femeia aceea mi-a dat însă o speranţă. Trebuie să mă tem de speranţe.
Ea priveşte fiecare înserare, iar eu, ascuns, stau şi o privesc pe ea. Ieri şi astăzi din nou, am descoperit că nopţile şi zilele mele aşteaptă acea oră. Femeia, cu senzualitate de ţigancă şi cu un batic colorat de dimensiuni prea mari, mi se pare ridicolă. Cu toate acestea simt, poate puţin în glumă, că dacă aş putea să fiu văzut pentru o clipă, dacă aş putea să vorbesc un moment cu ea, atunci tot ajutorul pe care îl poate primi omul de la prieteni, de la logodnică, de la cei de acelaşi sânge cu el s-ar îndrepta spre mine”
Lucrurile încep, curând, să se complice:
„Speranţa mea poate fi opera pescarilor şi a tenismanului bărbos. Astăzi m-a enervat că o întâlnesc cu acel fals tenisman; nu sunt gelos; dar nici ieri n-am văzut-o; se ducea la stânci şi pescarii aceia m-au împiedicat s-o urmăresc; nu mi-au spus nimic; am fugit înainte de a mă fi văzut. M-am străduit să-i evit, luând-o pe sus; imposibil; aveau prieteni care-i priveau cum pescuiesc. Când m-am întors, soarele apusese, doar stâncile mai vegheau noaptea.
Poate că sunt gata să fac o prostie iremediabilă; poate că femeia aceea, încălzită de soare în toate după-amiezele, mă va da pe mâna poliţiei.
O calomniez, dar nu uit de protecţia legii. Cei care hotărăsc condamnarea impun termene sau modalităţi de apărare care ne răpesc în chip demenţial libertatea.
Acum, invadat de murdărie şi de părul pe care nu-l pot îndepărta, puţin îmbătrânit, nutresc speranţa apropierii binefăcătoare de această femeie, fără îndoială frumoasă.
Sunt încredinţat că enorma mea dificultate va fi momentană: să trec peste prima impresie.
Acel fals impostor nu mă va învinge.”
Viaţa îşi continuă mersul, marcat, însă, de tot mai multe lipsuri. Hrana se împuţinează, aşa că vine rândul rădăcinilor comestibile. În tot acest timp, în muzeu şi-n preajma acestuia, necunoscuţii musafiri petrec, sub privirile când consternate, când invidioase ale fugarului.
Printre zgomote, am început să aud frânturi dintr-o scurtă melodie venită de foarte departe. Apoi n-am mai auzit-o şi m-am gândit că fusese ca în figurile acelea care, după Leonardo, apar atunci când privim un timp petele de umezeală. Muzica a revenit, iar eu am stat cu ochii înceţoşaţi, mulţumit de armonia ei, crispat, iar apoi m-am îngrozit de tot şi de toate.
După un timp m-am dus la fereastră. Apa, albă pe geam, fără strălucire, profund întunecată în aer, abia te lasă să vezi…Am avut o surpriză atât de mare încât nu mi-a mai păsat că apar în uşa deschisă.
Aici locuiesc eroii snobismului (sau pensionarii unui balamuc părăsit). Fără spectatori (sau eu sunt publicul prevăzut de la început), pentru a fi originali, depăşesc limita incomodităţii suportabile, sfidează moartea. Acesta este adevărul şi nu o invenţie a ranchiunii mele…Au scos fonograful din camera verde, situată alături de salonul cu acvariu, şi femei şi bărbaţi, aşezaţi pe bănci sau pe pajişte, vorbeau, ascultau muzică şi dansau în mijlocul unor învolburări de apă şi vânt care ameninţa să smulgă toţi copacii.”
Tot astfel privesc şi eu la ce se îmtâmplă în preajmă-mi, fără a reuşi să înţeleg ceva. Sau, ceea ce mai pricep mă îndurerează. Fără să se întâmple, propriu-zis, ceva, am sentimentul că suntem supuşi unui halucinant experiment colectiv. Ni se testează, clipă de clipă, rezistenţa nervilor tot mai întinşi. Azi cresc pensiile, mâine – procesul e stopat; astăzi se îngheaţă salariile, mâine se iau sporuri, poimâine sunt sancţionaţi vârstnicii, dar constaţi – răspoimâne – că n-a fost emis niciun act care să oficializeze aceste schimbări, toate purtând minusul ca semn distinctiv.
Bine, har Domnului, că mai există literatură, că mai există poveşti, că se mai găsesc alţii care să sufere pentru noi, ori să se bucure şi să iubească, ceea ce nouă nu pare a ne mai sta în puteri. Invenţia (sau marea iluzie a) lui Morel vă aşteaptă s-o descoperiţi. Cu inocentă uimire şi supriză. Pentru a vă face să uitaţi, câteva clipe, că trăiţi aici şi acum.
Dan Mucenic
