Citisem undeva că, până la urmă, vremea nu are niciun fel de legătură cu starea de spirit. E şi asta o formă de ipocrizie, o minciună indusă de creier pentru a încerca să ne justifice depresiile nejustificabile.
Dacă stai un pic să te gândeşti, înseamnă că toţi marii poeţi, toţi rapsozii acestei lumi nu şi-au inspirat durerea şi patosul din adierea unui vânt de toamnă sau din fulgii grei ai iernii, ci s-au oprit pentru o secundă să se uite în adâncul sufletului. De fapt, nu cred că am văzut niciodată vreun poet optimist, ar fi o contradicţie în termeni. Şi, totuşi, în dimineaţa asta mă simt puţin trist.
Ceaţa mi-a acoperit parţial gândurile, atât cât să le pot descifra dar să nu fiu în stare să le şi interpretez. Istoria a avut grijă să promoveze o sinonimie perfectă între celebritate şi sinucidere, cei a căror creaţie nu este apreciată în timpul vieţii sunt sortiţi să fie deplânşi etern şi catalogaţi drept „mari talente”. Nu ştiu de ce omenirea trăieşte cu impresia că toţi cei „răpuşi” la o vârstă fragedă au avut un potenţial care n-a fost fructificat la maximum, nu ştiu de ce ne înconjurăm de clişee cu atâta plăcere.
Până şi când ţii elogiul cuiva, chiar şi în acel moment preferi să minţi decât să recunoşti: „Vlad a fost unul dintre cei mai infecţi oameni pe care i-am cunoscut vreodată”. Nu. Cuvintele astea nu vor ieşi niciodată din gura ta, ar fi un sacrilegiu să vorbeşti mortul de rău. Oare prin moarte ne câştigăm apreciere? Poate un trup neînsufleţit să stârnească compasiune? Poate că da. Pentru unii e ca şi cum ai bârfi o persoană când nu este de faţă, de aceea se consideră că sinceritatea unui elogiu ar fi imorală. Ni se permite să fim sinceri în limite normale, un fel de sinceritate calculată, îmbunătăţită.
Ferească Dumnezeu să fim noi aceia care vor clătina echilibrul perfect al acestei lumi! Istoria ne-a minţit încă o dată. Nimeni nu vrea să fie erou, eroii sunt de cele mai multe ori laşii aflaţi în momentul potrivit, la locul potrivit. Instinctul de supravieţuire este mai puternic decât dorinţa de glorie. Cu alte cuvinte, preferăm să trăim decât să ne încununăm cu laurii victoriei. Este normal în fond, oricât ai fi de încrezător în sine, nimeni nu vrea să ajungă între patru scânduri, cu un trandafir alb pe piept.
Sângele strămoşilor noştri nu a fost vărsat pentru patrie, pentru dorinţa de libertate, astea sunt poveşti de adormit copiii. Sângele strămoşilor noştri a fost vărsat pentru iubire. Femeile au fost şi vor fi întotdeauna atât cauza, cât şi soluţia tuturor nenorocirilor de pe această lume. Depinde doar de cum pui problema.
Theodor Barbu
