Aşa cum există stomatologi care îţi scot măseaua aia bună şi ţi-o lasă pe aia stricată, sau medici care te operează de apendicită, când tu suferi de constipaţie, există printre stereotipurile de imagine promovate la greu de presă şi acela al poliţistului rău, corupt, care are vilă de neam prost făcută din şpagă şi care în loc să-şi vadă de treaba pentru care e plătit foloseşte benzina statului în folos personal. Asta ar fi una la mână.
Al doilea stereotip este acela potrivit căruia poliţiştii dorm pe ei, joacă table în secţie şi se uită la filme porno. Luându-mă după aceste stereotipuri şi având la bord nişte experienţe nu prea fericite pe la alte secţii, care s-au lăsat cu scandal şi cu rapoarte despre abuzuri în serviciu, cam asta a fost senzaţia cu care am intrat acum trei săptămâni în secţia de Poliţie numărul 25 de care aparţin, pentru a anunţa că fiul meu a fost bătut şi jefuit, furându-i-se două telefoane mobile şi o sumă nu prea mare de bani. Am intrat cu dinţii strânşi, pregătit să mârâi şi să sar la beregată. Nu a fost cazul. Am urmat traseul legal în astfel de cazuri. Adică am anunţat evenimentul la 112, după care copilul a fost luat la întrebările inevitabile în astfel de situaţii.
Nu am făcut uz de legitimaţia de presă, ca să fac presiuni, deşi ar fi fost extrem de simplu, nu am sunat la barosanii pe care îi cunosc la nivelul cel mai înalt în poliţie, ca să urgenteze cazul şi în general am stat în banca mea şi am avut încredere în cei cu care am vorbit, chiar dacă ăla micu- s-a arătat sceptic şi neîncrezător. Am avut încredere pentru că poliţiştii, tineri în marea lor majoritate, nu se deosebeau prea mult de băieţii care lucrează la noi în redacţie, sau cu care dau nas în nas în fiecare zi în faţa blocului. Modeşti, fără aere de Rambo, fără muşchi umflaţi şi vorbe aruncate cu superioritate şi aroganţă, dar mai ales normali. Incredibil de normali. Vorbind normal, acţionând normal.
Cazul a fost rezolvat de la sine, fără nicio intervenţie sau „pilă”. În situaţia fiului meu s-au mai aflat şi alţii, tâlhăriţi în aceeaşi perioadă de nişte ţigani din Rahova. Minori. Timp de trei săptămâni, copilul meu a stat ca pe ghimpi. Interogatorii, recunoaşteri din grup şi tot tacâmul aferent. Un telefon era cadou de la mine când a împlinit 18 ani, celălalt şi-l luase el din primul lui salariu de la ziar. Nu erau de fiţe, dar nici de lepădat. Aveau mare valoare sentimentală. Le-a primit înapoi vineri seara. Ţopăia de fericire. Şi el, şi restul de victime care au văzut că se poate şi ca nişte poliţişti chiar să îşi facă treaba aşa cum trebuie. Vineri, în timp ce aşteptam ca ăla micu- să recunoască pe ultimul dintre tâlhari, am stat de vorbă cu cei mai tineri poliţişti din Secţia 25. Am vorbit despre lucruri care dor.
Despre droguri. Despre criminalitatea în creştere. Despre salariile lor mici. Mi s-au părut băieţi inteligenţi, dar mai ales motivaţi, departe de şabloanele şi infatuarea pe care le-am găsit prin alte părţi. Poate că e cazul să scriu acum şi despre ei pentru a-i da de exemplu. Timp de trei săptămâni au muncit pe rupte şi au primit, în afară de salariu, o strângere de mână din partea mea şi a celor care au fost jefuiţi. Şi pentru că atunci când îşi fac treaba poliţiştii merită lăudaţi, mulţumesc şi pe această cale comisarului Cătănoiu Vasile, dar mai ales subinspectorului Sima Marius şi subinspectorului Mihai Constantin, de la Biroul de investigaţii criminale Secţia 25 Poliţie, pentru că merită, pentru că sunt tineri şi pentru că ei şi cei ca ei pot schimba eficient imaginea pe care omul de rând o are despre poliţie.
Astăzi Gică Contra vă urează să aveţi poliţişti din miere de salcâm şi pistoale din ciocolată.
