„Prefer să regret că am făcut prea multe, nu că n-am făcut nimic. Mai bine să plângă mamele lor decât să plângă mama mea. Găseşti întotdeauna o mână de ajutor la capătul braţului tău”. Acestea sunt câteva dintre principiile poetului Adrian Suciu, care a început romanul „Sex cu femei” într-un proiect alături de Iustin Panţa, un scriitor pierdut devreme dintre noi, într-un accident nenorocit de banal. Iustin a murit pe 26 septembrie 2001, la întoarcerea de la mare, de la Neptun. Acolo avusese loc întâlnirea scriitorilor de limbă română din toată lumea.
Cu o seară înainte de a muri am apucat să schiţez impresii despre tânărul care la 36 de toamne a plecat dincolo de tărâmul scrierilor lui. Era plin de viaţă şi nu-i păsa de moarte, dar nimeni nu s-ar fi gândit că boemul incurabil va fi în maşina care avea să-i ia viaţa din neatenţia nesăbuită a şoferilor inconştienţi. Redactor şef al revistei de literatură Euphoriona din Sibiu, membru al Uniunii Scriitorilor şi al Asociaţiei Jurnaliştilor, Iustin a scris şi a trăit pe muchie de cuţit. A fost să dispară într-un banal accident într-o curbă a morţii, aproape de Urziceni.
Prietenul lui Panţa, Adrian Suciu, pe care l-am ascultat la cenaclul ARTGOTICA, a fost publicat în antologii de poezie din România, Spania, Germania, Suedia, Grecia, Italia, U.S.A., Olanda. Dumitru Augustin Doman, prieten, ziarist şi scriitor, spune despre autorul „Sexului cu femei”: „Adrian Suciu are „ştiinţa” poeţilor adevăraţi de a aşterne mici istorioare care împreună converg către înţelesuri profunde, marcante; oare nu acesta este rostul cărţilor de poezie, al poeziei în genere?”
Şi iată în încheierea prezentării poetului Adrian Suciu câteva versuri culese de aiurea din cărţile lui care stau în umbra celui care se ascunde în spatele unei măşti zeflemitoare şi triviale, el având, probabil, un suport mult mai curat în sufletul lui.
„Biberoane roz
în fiecare zi o mie de mame
nasc ţânci neiubiţi îi vezi atârnând de ţâţele vinete cu
disperarea vulgară a celor ce simt respiraţia morţii
le vezi taţii traşi la faţă pe coridoare ţepeni străini
mimând fericirea incredibil de prost
aceeaşi viaţă începe confuz în fiecare zi sufocată
de stolurile de toamnă/ iarnă/ vară/ primăvară
publicaţiile destinate părinţilor tineri/ bătrâni/
bogaţi/ săraci/ tâmpiţi
se vor vinde fabulos de bine în continuare
cărţile despre cum să schimbi scutecul şi să bagi
biberonul la locul lui vor face tiraje ameţitoare
5
voi râde şi eu precum prea-nefericitul van gogh arzându-şi
mâna la flacăra lămpii din dragoste curata pentru o vacă
nici măcar sentimentală
De dorul femeilor nebune
În zodia mea o umbră veche-şi dezbracă
mantia şi zodia departe mi-e,
în carnea neagră, cerească. Aici, jos, scriu vorbe,
balade scumpe, tăcerea-mi o rup în cerneluri,
aici, jos, sub cer, unde stau plopii
chirciţi ca soldaţii şi drumurile se-aprind
de dorul femeilor nebune. Aici, jos, unde eu
iubesc tobele înţepând într-o tandră tărăgănare
aerul serii. Două mâini îmbătate
sapă-n zodia mea de bazalt şi nu-i dau de capăt;
luna gâlgâia când îţi sărutam oasele claviculei
încrucişate cu ciudatele oase şi cine eşti tu? În zodia mea,
sunt cai înspumaţi şi viorii-i cresc, deodată, roţi!
Şi voi urca râzând, cântând, neoprindu-mă,
oamenii munţilor vor sărbători cu
pruncii lor verzi trecerea mea, cu vioara neagră voi trece,
cu grijă mare, târziu, pe-ntuneric,
să nu se rupă roţile-n hârtoapele bolţii!”
Valentin Leahu
