În asimilarea unui anumit rol, individul se ascunde în spatele unui paravan. Acel paravan este numit de Goffman „faţadă”. Ea constă în „echipamentul expresiv standardizat care este afişat intenţionat sau nu de individ în timpul performării”.
Faţada include: „însemnele funcţiei sau ale rangului, îmbră- cămintea, caracteristicile legate de sex, de vârstă şi de rasă, dimensiunile şi apariţia fizică, ţinuta corporală, particularităţile de vorbire, expresiile faciale, gestica şi alte lucruri”. Goffman împarte stimulii care alcătuiesc faţada în „înfăţişare” (appearance) şi „atitudine” (manner). Înfăţişarea se referă la acei stimuli care funcţionează într-un anumit moment ca să ne informeze despre statutul social al performerului, iar atitudinea desemnează acei stimuli care funcţionează într-un anumit moment pentru a ne avertiza asupra rolului pe care performerul se aşteaptă să-l joace în situaţia care urmează să înceapă.
Dilema expresie versus acţiune apare atunci când dorim cu ardoare să transmitem ceva despre persoana noastră, şi ne concentrăm atât de bine asupra realizării dramaturgice încât nu mai suntem în stare să performăm actul în sine. Spre exemplu: „Elevul atent care vrea să fie atent, cu ochii ţintă la profesor şi cu urechile pâlnie, se extenuează atât de mult în interpretarea acestui rol, încât sfâr- şeşte prin a nu mai asculta nimic”. Un lucru esenţial pe care îl observă Goffman este că, atunci când individul se prezintă pe sine în faţa celorlalţi, el încearcă să se ridice la înălţimea setului de aşteptări general valabil pe care fiecare îl are implementat în minte. Este exact ceea ce a încercat să demonstreze şi Foucault, şi anume faptul că „gândim în interiorul unei gândiri anonime şi constrângătoare, care este aceea a unei epoci şi a unui limbaj”. Ne asumăm rolul pe care ceilalţi l-au ales deja pentru noi, şi asta pentru că ne este frică să fim diferiţi, să gândim cu adevărat liber. Poate este vorba şi de o anumită dependenţă de aprobarea celorlalţi, de o dorinţă patologică de a fi acceptaţi, de a aparţine unui grup, de a ne exercita spiritul gregar a cărui flacără mocneşte în fiecare dintre noi. Cert este că ceea ce Goffman numeşte „idealizare” este extrem de comun şi de des întâlnit în viaţa cotidiană.
Un exemplu revelator este oferit chiar de autor: „Fetele din facultăţile americane îşi minimalizau, şi încă mai fac acest lucru, inteligenţa, aptitudinile şi tăria de caracter atunci când se aflau în prezenţa unor băieţi eligibili, mainfestând prin aceasta o profundă disciplină psihică, în pofida reputaţiei lor internaţionale de nestatornice. S-a relatat că ele le îngăduie iubiţilor să le plictisească cu explicaţii referitoare la lucruri pe care ele le ştiu deja, că îşi ascund competenţa în matematică faţă de consorţii lor mai puţin pricepuţi, sau că pierd meciuri de ping-pong chiar înainte de sfârşitul acestora”. Un alt caz care reliefează dimensiunea dramaturgică a comunicării este cel al cerşetorilor.
Majoritatea dintre ei (sau, cel puţin, cei „de succes”) au deja pregătit un rol pe care îl joacă în faţa potenţialilor clienţi (reprezentaţ i de către trecători, pasageri în metrou, etc.). Este exact ca în filmul lui Caramfil, „Filantropica” – „mâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte pomană”. Şi, de aici, putem extrapola desigur către o lume mult mai familiară. Este vorba de lumea indivizilor obişnuiţi, însetaţi de atenţie, care cerşesc o privire îngăduitoare sau o vorbă bună şi, pentru a le obţine, pun în scenă rolul vieţii lor. Goffman mai vorbeşte despre un alt lucru extrem de interesant, pe care îl intitulează „consumul mascat”. Sintagma ar trebui sa vă sune familiar, căci asta este ceea ce se întâmplă în România cu manelele. Sau, cel puţin, aşa spune un mit.
De fapt, cu toţii devenim consumatori mascaţi la un moment dat. Şi asta tot deoarece nu vrem să fim judecaţi, să spargem acest cerc vicios care ne dictează ce este moral şi ce e imoral. Întâlnim în „Viaţa cotidiană ca spectacol” următorul exemplu: „… gospodine care uneori cumpără – pe ascuns şi făcând din asta un secret – surogate ieftine de cafea, îngheţată sau unt; în acest fel ele economisesc bani, efort sau timp, menţinând totuşi impresia că mâncarea servită de ele este de calitate. Aceleaşi femei lasă pe un colţ al măsuţei din sufragerie ziarul „The Saturday Evening Post”, dar păstrează un exemplar din „True Romance” ascuns în dormitor (‹‹Trebuie să-l fi uitat menajera››)”.
Theodor Barbu
