Iarna mea sibiană, se pare, nu-şi va topi hlamida de gânduri vreodată. Chiar dacă micul meu periplu prin marele la suflet cenaclu al artgoţilor are o mică încheiere, dar relativă, chiar dacă artgoţii sunt preumblaţi în semne cu interesul părintelui Călin Sămărghiţean (aşa l-am botezat eu dar poate se scrie Sămărghiţan… mie îmi sună bine şi cu ean), care a adus cenaclul ARTGOTICA în curtea boemei Atrium de lângă Podul Minciunilor, acolo unde un pian bătrân găzduieşte un jazz nocturn (de parcă jazz-ul poate fi altfel) şi plin de farmec, îmi voi da speranţă că şi ultimul partener de boemă cunoscut cu prilejul „Expoziţiei de poezie” va fi blagoslovit în slove bahice, aici în Boema bucure şteană, cu bun augur.
Ăst domn al poeziei, chiar cel mai hâtru la ani dintre cei prezenţi, este un veritabil stăpânitor al stihurilor. Se semnează, după cum îl şi cheamă, George V. Precup. Născut la Borsec, probabil că de-aia nu bea vin cu străvechiul borviz al boemilor de alt-dat, George are licenţă şi masterat în istorie-antropologie, şi e dătător de drepturi de autor la Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor.
Membru şi al Uniunii Scriitorilor, acest Crăciun autentic al poemilor e alb şi nins ca de la natura liricului în sine. Versurile lui cuprind adâncime şi coerenţă, sunt fabuloase dar nu fabulatorii şi te împroşcă peste lectură cu gândire şi neînţelegere ca de la zenit la nadir, te scoboară atent în abis apoi te preumblă la înaltul ceriului cu dalta prefăcătorului şi mânuitorului de lumină. Versurile domniei sale te lasă prost şi te luminează deopotrivă. Sunt pilduitoare şi vehemente deodată. Sunt lascive în drumul spre neant şi bahice în luntra în care se trece Styxul. Veselia lor e cutremurător de tristă.
Dar să lăsăm poetului ce-i al poetului. Dreptul cititorului de a-l beşteli ori a-l îmbrăţişa în poemul lui dat boemei către azi.
„Arta fugii
S-au scorojit tristeţile vecine
cuarţului dând de întreg
veghea a prins cheag
şoptitor
aliniate pe cingători s-au
topit peceţile şi-n ea am
intrat ca într-o Americă
tropicul rispirea înmulţind-o,
semănând cu un foşnet, cu
o alunecare răcoroasă de
curbe
de smirnă ne-am devenit şi
ecou.
Femeie în care cădeau mări
şi se topeau mărgăritare
lămâiul plăcându-i mai mult
decât ieri…
n-am găsit smerire şi
tulburat de sunt, inimii ce
i-am găsit ecou
de logosul i-l simt ca pe un
început de lapte
făcându-se ca la începuturi
inima mea, fierăstrău
luminos
trezind ce-i clar, în
aşteptare.
Dimineaţă să fie…
De încep să văd ce nu e de
văzut
puţin câte puţin să simt
divinul
când ea, în coajă tulburată,
din străinătatea mea
plecând,
şi cât voiam să-mbătrânească
în carnea mea
să mă pătrundă mireasma
părului de miere ascunsă
să rămânem fără porunci.
În risipă stau combinaţiile,
catifeaua încifrată,
splendoarea apusă,
membranele lumilor verzi
întorcându-se în rai,
în risipă mătasea bogată ce
crapă…
Ce să fie această mână
care mă scrie, sufletul pe
care calcă nimicul,
cum să cunoşti omul, dacă
nu cunoşti părţile din care e
alcătuit întregul ce scapă
vederii,
simţit ca sinele Domnului,
geamăn,
cum cel care scrie îşi are
geamănul nevăzut şi neauzit
ce nu moare cu el,
omul, care se dezbracă,
după moarte, de riduri.
Dar lucrurile, în colţuri
înverzite, pe alocuri
sticloase, cum să le cunoşti
când după moarte, cu riduri
se îmbracă,
dacă nu o mai cunosc pe
ea…
În aşteptare stă inima, pe
ape plutind
fără mine pe buze, se va
face răcoare
dar lumea, din nou, va
începe!”
Valentin Leahu
