Am ajuns aici, din păcate, mai rar, în ultima vreme. Prezentul devine, mi se pare?, tot mai ostil, tot mai bulversant. Puţinele răgazuri sunt umplute cu nelinişti. Totul în jur vuieşte doar a criză. Învăţ, lucrez, citesc, şi refuz, încă, să mă tem în faţa tuturor ameninţărilor care-mi sunt transmise – nu doar mie, Doamne fereşte!, ci tuturor, ceea ce este mult mai grav – pe toate căile şi în fiecare clipă. Aflu că vom trăi mai rău (cam asta înţeleg prin „austeritate”, greşesc?), ceea ce nu e de natură să mă bucure în vreun fel, şi nimeni nu e dispus să ne ocrotescă în vreun fel, măcar cu o vorbă bună sau o încurajare. Tonul acestor zile e încrâncenat şi scrâşnit – cel puţin în presa pe careo citesc, căci la televizor nu mă mai uit de multă vreme; probabil că voi renunţa şi la ziare. Vladimir Nabokov, în schimb, e liniştitor. Şi ne explică, într-o prefaţă, pe îndelete, ce şi-a dorit cu acest minunat roman-bujuterie: „Ochiul”.
Iată:„Aşa cum bine se ştie (ca să folosesc o faimoasă expresie rusească), scrierile mele nu sunt numai dăruite cu o totală lipsă a semnificaţiei sociale, dar sunt şi rezistente la mituri; freudienii se agită avizi în jurul lor, abordându-le cu oviducte (trompe uterine – n.n.) însetate, pufnesc pe nas şi se retrag scârbiţi. Un psiholog serios, pe de altă parte, ar putea distinge prin cristalogramele mele ce au sclipirile ploii o lume a disoluţiei sufletului, în care bietul Smurov (protagonistul romanului – n.n.) există doar în măsura în care se reflectă în alte minţi, care, la rândul lor, sunt plasate în acelaşi ciudat, spectaculos, impas ca şi el. Structura poveştii o imită pe cea a literaturii poliţiste, dar de fapt autorul se dezice de orice intenţie de a păcăli, a intriga, prosti sau amăgi în alte chipuri cititorul. De fapt, doar cine se prinde din prima obţine o adevărată satisfacţie din OCHIUL. E puţin probabil ca şi celui mai credul cititor al acestei poveşti care face cu ochiul să îi ia prea mult timp pentru a înţelege cine e Smurov. Am făcut acest test cu o englezoaică bătrână, cu două absolvente de facultate, cu un antrenor de hochei pe gheaţă, cu un doctor şi cu copilul de doisprezece ani al unui vecin. Copilul a fost cel mai rapid, vecinul – cel mai încet.
Tema OCHIULUI este îndeletnicirea cu o investigaţie care îl conduce pe protagonist printr-un iad de olinzi şi se termină prin contopirea imaginilor. Nu ştiu dacă plăcerea intensă pe care am simţito acum treizeci şi cinci de ani (în 1930 – n.n.), potrivind într-un anumit model misterios diferitele faze ale căutării naratorului, va fi împărtăţită de cititorii moderni, dar, în orice caz, accentul nu trebuie pus pe mister, ci pe model. A da de urma lui Smurov rămâne, cred, un sport excelent, în ciuda trecerii timpului şi a cărţilor, a deplasării de la mirajul unei limbi către oaza alteia (versiunea primă a cărţii a fost scrisă în limba rusă, fiind, ulterior, reluată în engleză – n.n.). Subiectul nu va fi reductibil în mintea cititorului – dacă am citit corect această minte – la o îngrozitor de dureroasă poveste de dragoste, în care o inimă chinuită nu este doar dispreţuită, dar şi umilită şi pedepsită. Forţele imaginaţiei, care pe termen lung sunt forţele binelui, rămân neclintite de partea lui Smurov, dar tocmai amărăciunea iubirii chinuite se dovedeşte a fi la fel de îmbătătoare şi înviorătoare cum ar fi cea mai extatică răsplată a sa.”
Povestea în sine este una de-o dezarmantă simplitate. În centrul atenţiei tuturor bărbaţilor din cercul despre care am mai spus stă frumoasa Vania. Observatorul – „ochiul” – îl ţinteşte cu privirea pe Smurov şi nu mai are niciun dubiu asupra sentimentelor acestuia. E iremediabil îndrăgostit. „Mărturisesc că mi-a făcut mai degrabă o impresie bună, în acele prime seri – spune povestitorul. Nu era prea înalt, dar era bine proporţionat şi energic. Costumul său simplu, negru, şi papionul negru păreau să sugereze, într-un mod discret, un doliu secret. Faţa sa palidă, îngustă, era de om tânăr, dar observatorul atent putea desluşi pe ea urmele suferinţei şi ale experienţei. Un zâmbet tăcut, cumva melancolic, persista pe buzele lui. Vorbea puţin, dar tot ce spunea era inteligent şi foarte pertinent, iar glumele sale ocazionale, deşi prea subtile pentru a stârni hohote de râs, păreau să deschidă o uşă secretă în conversaţie, aducând o neaşteptată prospeţime.
Te-ai fi gândit că Vania nu s-ar fi putut abţine să îl placă de îndată, graţie acelei nobile şi enigmatice modestii, acelei palori a frunţii şi supleţei mâinilor…” Evident, naratorul – pe care-l ştim a fi oglinda lui Smurov – este încântat de personaj. Dar ceilalţi membri ai cercului îl privesc în mod diferit pe acelaşi Smurov. Marianna îl consideră un ofiţer violent, în condiţiile în care ea este o pacifistă convinsă. Sora Vaniei, Evghenia, îl crede un tânăr timid, fără mare experienţă de viaţă. Muhin, fost ofiţer, la rându-i, l-a prins o dată cu o poveste mincinoasă, legată de gara din Ialta, în condiţiile în care în Ialta nu exista gară.
Marea încurcătură e provocată, însă, de apariţia unchiului Paşa, aflat în trecere prin Berlin. „Paşa era volubil, gălăgios şi curios.” Asistând, fără voie, la o discuţie dintre acesta şi un medic, povestitorul află că Vania îl adoră pe Smurov. Paşa spune de fapt, în faţa tuturor acest lucru, urându-le fericire celor doi, după care pleacă.
Toată şarada este descâlcită de Evghenia, care, revenind în salon după ce-l condusese pe Paşa, spulberă misterul, adresându-se direct lui Smurov: „Vă rog, scuzaţi-l pe unchiul, a început ea. Am fost destul de naivă să-i povestesc despre Vania şi Muhin. Pesemne că a încurcat numele. La început nu mi-am dat seama cât de senil este…” Viaţa este însă mai complicată decât orice poveste şi infinit mai diversă. Smurov, cu tot interesul pe care-l arăta Vaniei, pusese ochii pe servitoarea lui Hruşciov, o fată de doar optsprezece ani, specializată în „jocuri destrăbălate ale dragostei”. Dar şi logodită cu un altul pe deasupra. Dar fata mai avea şi obiceiul să fure din garderoba intimă a Evgheniei, dar şi din dulapul lui Hruşciov, ceea ce l-a pus într-o situaţie delicată pe Smurov, care a venit într-o seară purtând o superbă cravată albastră a acestuia. Până la urmă, servitoarea e gonită şi i se pierde urma.
Smurov rămâne până la sfârşit o necunoscută. Nimeni, însă, nu pare preocupat să afle adevărul adevărat despre el. Există, astfel, în roman mai mulţi Smurovi, fiecare cu identitate şi viaţă aparte. Jocul oglinzilor e năucitor, dar nu şi obositor. Neîntrecut maestru al nuanţărilor, dar şi al simetriilor greu de intuit de la o primă vedere, Vladimir Nabocov creează, cu „Ochiul”, o mică bijuterie.
Dan Mucenic
