Cu destulă întârziere şi cu mare timiditate, politicienii şi analiştii aserviţi lor încep să facă trimiteri la drama psihologică pe care o traversează România şi de care aceiaşi politicieni se fac direct responsabili.
Criza economică, pe care a se transforma – cum era de aşteptat – în criză socială a fost nu doar catastrofal gestionată, dar a şi indus populaţiei o stare de panică tot mai accentuată. Totul porneşte de la o lipsă de predictibilitate acută, manifestată, iniţial, la nivelul guvernanţilor şi transmisă apoi, cu efecte devastatoare, populaţiei. Un şef de stat, un prim ministru, un ministru de Finanţe şi încă alţi membri ai aceleiaşi echipe habar nu au pe ce lume trăiesc, nu ştiu care este stadiul real al crizei şi încep a se scuza penibil, precum Ilie Sârbu, prin motivaţia că trăim într-o „ţară atipică”, de parcă abia ieri ar fi venit pe lume.
Se vorbeşte la nefârşit despre ce ar trebui făcut, dar nu se face nimic altceva decât sărăcirea şi aducerea la disperare a naţiei. Suntem, deja, la limita suportabilului. După ce cânta ardeleneşte un câtec pentru care pretinşii lui autori se luptă, hilar, în instanţă, Emil Boc o duce, acum, într-o nesfârşită jelanie. Avem, indiscutabil, un Executiv – vorba unui dintre cei care-l alcătuiesc – „cacarisit”.
Dar omul de rând vede că, în vreme ce el chiar se luptă cu această criză, având venituri tot mai mici şi ameninţat fiind chiar de diminuarea acestora, aleşii neamului (cei care alcătuiesc, în văzul lumii, o clică risipitoare şi cinică, strânsă în juruil celui care i-a adus la putere) o duc într-o veselă petrecere, fură ca-n codru din banul public şi, culmea!, sunt apăraţi de un premier de mucava, altfel plin de patos atunci când vorbeşte de strângerea curelei, dar mai ales de solidaritate.
Sigur, va spune cetăţeanul obişnuit, vreau şi eu să fiu solidar cu Monica Iacob Ridzi, să împărţim sumele imense risipite de ea. Şi cu Elena Udrea s-ar dori solidari foarte mulţi, asta însemnând să se plimbe călare sau cu bicicleta sau să joace tenis cu Ilie Năstase prin centrul Parisului. N-ar fi rău deloc să fim solidari şi cu Elena Băsescu, ori cu sora ei, ba chiar cu ministrul Predoiu, dezavuat, ba chiar batjocorit public de corpul magistraţilor. Unii chiar şi cu Vasile Blaga şi-ar dori să devină solidari, chiar dacă n-ar mai putea scoate multe vorbe după ora prânzului.
Toată România se visează, prin unii dintre primarii săi parcă paraşutaţi de pe alte planete, plină de telegondole, când la Braşov şi la Piteşti zeci de mii de oameni au rămas fără apă caldă, iar la Drogeta Turnu Severin s-a oprit şi cea rece. Salariile se plătesc cu tot mai mare întârziere, politicienii populişti fac spune pe seama pensiilor nesimţiter, dar apar noi pensionari cu venituri de peste o sută de milioane lunar.
Sutem batjocoriţi fără ruşine, clipă de clipă, de nişte nepricepuţi, cu creier mic şi gură mare. Grila salarizării unice s-a şi deteriorat, deşi încă e necunoscută celor mulţi. Guvernanţii se prefac a face, alcătuiesc tot felul de documente spre a se dezice imediat de ele, spre stupefacţia unei Europe care nu mai pricepe nimic din ceea ce se întâmplă pe la noi. Gigi Becali va fi prezent la deschiderea PE, neîndoios, spre imensa satisfacţie a colegilor lui de acolo, aducând cu el imaginea perfectă a României acestui moment.
Poliţia continuă să ia mită ca-n codru, însă Dan Nica e tot fălos şi tot ministru. Bacalureatul s-a transformat într-o parodie, dar Ecaterina Andronescu trudeşte pe mai departe, tot ca ministru, pentru anentizarea deplină a sistemului de învăţământ. Estimp, parlamentarii achită, fiecare, lunar, 2200 de euro pentru chirie, în timp ce un profesor abia de câştigă 300 de euro. Asta e – pentru a înţelege toată lumea – solidaritatea adevărată, propăvăduită, clipă de clipă, de politicienii noştri.
Există, însă, şi un capăt al răbdării, atunci când lehamitea se cronicizează. Dar, într-o ţară atipică, aşa cum vede Ilie Sârbu România, orice este posibil.Inclusiv să se întâmple ceea ce vedem, cu ochilul liber, că se întâmplă, de şase luniîncoace, la noi. Tristă şi fără de mustrare făptuire – cum ar spune poetul Ion Gheorghe.
Hanibal Giurgescu
