Omul contemporan se află într-o stare de criză şi soluţia ieşirii din această stare nu poate consta decât în întoarcerea omului la starea lui firească. Iar starea firească a omului este aceea care îl defineşte ca om adevărat; omul adevărat este omul iubirii, al comuniunii şi al dialogului cu Dumnezeu şi cu semenii, omul virtuos, statornic în bine, dovedind tărie în împotrivirea faţă de păcat. Starea firească a omului constă în preocuparea pentru cele superioare, duhovniceşti, în asumarea responsabilităţii faţă de el însuşi şi faţă de semeni, în cultivarea şi afirmarea demnităţii fiecărui om ca persoană.
Starea firească a omului este totuna cu starea de graţie, de har, izvorată din conlucrarea liberă a omului cu Dumnezeu, a omului preocupat de cele înalte şi mobilizându-se pentru dialogul cu Dumnezeu pe calea rugăciunii. Într-o lume secularizată cum este lumea în care trăim, omul trebuie să-şi caute el singur calea ieşirii din criza spirituală care îl atinge şi îl îmbolnăveşte atât pe credincios cât şi pe necredincios. Omul credincios însă nu este atât de vulnerabil întrucât păstrează legătura cu Biserica, din care, prin Taine şi cuvânt, soarbe puterea de a se împotrivi răului şi a rămâne în comuniunea credinţei adevărate.
Omul de astăzi este atât de supus stresului, nervozităţii, împrăştierii şi fricii, tocmai fiindcă îi lipseşte credinţa. Cu cât credinţa este mai slabă, cu atât omul este mai neliniştit cu privire la viitorul său şi al familiei. Omul este fricos şi neliniştit pentru că nu are o relaţie constantă cu Dumnezeu şi nu vorbeşte cu El, motiv pentru care şi credinţa lui a devenit ceva teoretic, fără a avea puterea să-l salveze. „Cum am putea scăpa de acest vrăjmaş modern: supraaglomerarea, împrăştierea, enervarea? – se întreabă un teolog. În ceea ce mă priveşte – zice el – o spun deschis că marele remediu este rugăciunea. Cine se roagă nu mai este supraaglomerat. Cine se roagă se unifică. Cine se roagă are alinare”. (A.M.)
