Există momente în viaţă când mă invadează mirarea, mai ceva decât e invadat de furnici un borcan cu miere lăsat o lună într-un furnicar plin.
De două zile mirarea mea are ca obiect de veneraţie divorţul prinţesei Brianna Caradja pe care o cunosc destul de bine, dar care este mai mereu surprinzătoare. Uneori spre patologic. Scurtă istorie. Acum vreo zece ani, la sărbătoarea Zilei Naţionale a Franţei descindea din maşina lui Iri Columbeanu o doamnă care făcea ca toate privirile să se lipească de ea precum muştele de panglica aia dată cu lipici şi atârnată de bec. L-am întrebat pe Iri cine e şi mi-a răspuns cam sticlos: „Prinţesa Brianna, frate” „E bună, nene. Zic. Deşi e ca scrumbia. Are cam multe oase”. Anii au trecut şi, la un moment dat, mă întâlnesc la o bârfă mică cu doctorul Gabi Lemnete, explorator consacrat de păsărici celebre şi bogate, şi el din gaşca de pe vremuri.
De la Gabi aflu mai multe amănunte despre Brianna, care la ora aia strălucea prin Bucureşti ca girofarul de la maşinile de gunoi, noaptea. Timpul a trecut şi am ajuns într-un târziu să o cunosc pe Brianna şi să ne împrietenim puţin, ba pentru că avem copii de aceeaşi vârstă, să ajungem şi la nişte mici confidenţe. La vremea respectivă îmi exprimam aversiunea totală faţă de cercurile în care se învârtea ea, pline ochi (maro) de poponari şi de rataţi cu pretenţii mondene. Nu credeam că va ajunge la un moment dat să se mărite cu unul dintre ei, iar ovulele ei regale să devină obiect de negociere. Ce mă intrigă şi mai mult este faptul că scrie undeva că Brianna ar fi acceptat să facă un copil cu soţul proaspăt dobândit şi unul cu amantul acestuia, în schimbul ajutorului pe care avea să-l primească pentru redobândirea moştenirilor de familie.
Povestea seamănă ori cu relatările unui vechi client al spitalelor de psihiatrie, ori cu o povestire SF scrisă de un romancier beţiv, pe colţul mesei, la Uniunea Scriitorilor unde bea Vali Leahu. Şi teoretic, şi practic acest lucru este imposibil, Brianna are o vârstă la care menopauza bate de două ori pe zi la uşă. Să se apuce să facă doi copii într-un interval atât de scurt e mai puţin plauzibil decât ideea de a face suc de morcovi din castane prăjite. Nici povestea cu ovulele donate de Brianna şi puse la clocit într-o cloşcă de conjunctură nu prea are sorţi de izbândă, aşa cum nu înţeleg de ce vor doi poponari neapărat copii cu moştenirea genetică a Briannei. În povestea asta e ceva nebulos, ca un bob de orez ascuns într-un kilogram de frişcă. Acum câteva luni, Brianna mi se plângea că americanul ei soţ vrea să-i ia banii şi că principalul lui scop ar fi fost o prăduială de zile mari.
Am ridicat din sprâncene (două etaje) şi i-am spus că nu cred că legal are vreun drept, atâta vreme cât ea revendică nişte moşteniri personale. M-am plictisit. Ca să nu mai încurc şi eu iţele, am să trec direct la final. Nu ştiu dacă Brianna îşi va recupera averea lăsată de strămoşii ei sau dacă va ajunge să se bucure de ea. Cred însă că dacă ovulele ei regale au atât de mare căutare, ar face bine să se scoată la licitaţie pe Ebay, lunar sau când doresc glandele ei. Ar avea, astfel, o bătrâneţe senină, o menopauză plină de împliniri, şi ar suferi mai puţin pentru că a făcut greşeala să creadă că un băiat dedat la popou de acelaş sex poate să gândească normal, fie şi numai pentru câteva zile.
Astăzi, Gică Contra vă urează să aveţi ovule din beton armat şi vecini lichefiaţi.
