Bazele americane din Panama au ocupat, dintotdeauna, un rol special în geopolitica SUA privind America Latină. Atât poziţionarea Canalului Panama – legătură comercială între Atlantic şi Pacific -, cât şi faptul că în Panama se găsea baza unor forţe speciale americane, de intervenţie rapidă în spaţiul latino-american (celelalte două contingente de forţe speciale de intervenţie rapidă fiind poziţionate în Germania şi Japonia), au făcut din Panama o ţară foarte importantă pentru politica SUA din zonă.
Date fiind aceste considerente, nu e de mirare că şeful Gărzii Naţionale din Panama a fost mereu un absolvent al unei academii militare din Statele Unite şi că, politic vorbind, acesta a fost întotdeauna mai important decât preşedintele ţării. În 1983, şef al Gărzii Naţionale din Panama a devenit generalul Manuel Noriega. Manuel Noriega era un vechi agent al CIA. Din 1976 îl lega o strânsă prietenie de George Bush, pe atunci director al CIA. La acea dată, Manuel Noriega „cotiza” cu 100.000 de dolari anual la vistieria CIA. Din 1975, DEA („Drug Enforcement Agency”) – agenţia anti-drog a Statelor Unite – furniza Casei Albe un raport amănunţit privind afacerile cu droguri ale generalului Manuel Noriega şi anumite „legături politice” pe care acesta le avea la Washington.
Casa Albă trecuse însă cu vederea raportul; generalul Manuel Noriega era un personaj care „promitea” mult în plan politic. În epoca Administraţiei Reagan, prietenia Noriega – Bush sa adâncit prin colaborarea cu forţele „Contras” din Nicaragua. Manuel Noriega a acţionat împreună cu colonelul Oliver North, punând teritoriul Panama la dispoziţia taberelor „Contras” din Nicaragua, susţinute intens de Washington, şi porturile panameze la dispoziţia lui North pentru traficul „arme americane pentru cocaină”, în ceea ce s-a numit apoi „Afacerea Contras”. Antrenarea forţelor „Contras” în Panama şi faptul că porturile panameze deveniseră locul preferat pentru operaţiuni secrete ale CIA au avut cele mai favorabile repercusiuni asupra lui Manuel Noriega, „omul nostru din Panama”, cum i se spunea familiar la Washington.
Planul de invadare a Nicaragua de către forţele „Contras” a marcat însă primele divergenţ e financiare între Bush şi Noriega. Pentru a participa la intervenţie, Manuel Noriega cerea prea mult! Răceala din relaţia Bush-Noriega a devenit însă adversitate la alegerile prezidenţiale din 1988, când Bush candida la preşedinţie. Manuel Noriega a comis atunci o mare greşeală: l-a „avertizat” pe Bush că ar putea furniza date care să schimbe cursul campaniei prezidenţiale, defavorizându-l pe Bush, dar şi CIA. Nimeni de la Casa Albă nu se îndoia că Manuel Noriega avea date extrem de compromiţă toare privind traficul „arme contra cocaină”, care îl puteau implica nu numai pe Bush, dar şi o întreagă echipă de la Casa Albă, CIA şi serviciul secret al Pentagonului.
Un înalt juriu din Miami şi-a intrat imediat în atribuţii şi l-a pus sub acuzare pe generalul Manuel Noriega pentru trafic de droguri. Când Noriega a anulat alegerile din Panama, în 1989 – citând „interferenţe ale CIA” -, Bush a invocat principiile democraţ iei şi a reluat acuzaţiile înaltului juriu din Miami. După o lovitură de stat eşuată în 1989, preşedintele Bush a declanşat operaţiunea „Cauze juste”, în decembrie acelaşi an. O forţă de invazie de 26.000 de puşcaşi marini a invadat Panama, a executat sumar 4.000 de panamezi şi l-a arestat pe Manuel Noriega. Mass-media i s-a interzis accesul mai multe zile, cât timp au avut loc execuţiile. Manuel Noriega a fost luat prizonier, adus în faţa juriului din Miami şi condamnat la 40 de ani de închisoare.
Printre „martorii” de la proces s-au numărat câţiva mari traficanţi de droguri, cărora li s-a promis clemenţă dacă îl acuză pe Noriega (vezi „Afacerea Chandra Levi”). Cartea „Friendly Dictators”, de Dennis Bernstein şi Laura Sydell, prezintă şi alţi „dictatorialiaţ i” ai Statelor Unite: Hugo Banzer (Bolivia), Fulgencio Batista (Cuba), Peter Botha (Africa de Sud), Chiang Kai- Shek (Taiwan), Samuel Doe (Liberia), Francois şi Jean- Claude Duvalier (Haiti), Hassan al II-lea (Maroc), Augusto Pinochet (Chile), Efraim Rios Montt (Guatemala), Anastasio Somoza (Nicaragua), Alfredo Stroessmer (Paraguay), Suharto (Indonezia), Rafael Leonidas Trujillo (Republica Dominicană), Jorge Rafael Videla (Argentina) etc.
DAN ALDEA
