La un moment dat vom ceda cu toţii. E doar o chestiune de timp. Viaţa ne pune nervii la încercare zi de zi, iar noi stăm cuminţi în băncile noastre, ne erijăm în cetăţeni model, în timp ce gândurile ni-o iau razna. De ce nu facem nimic? Pentru că trăim în societate.
Dacă m-aş duce acum şi i-aş zbura creierii vecinului de la 4, sub privirile terifiate ale copiilor şi soţiei, ignorând fără milă implorările familiei, murdărind de sânge cearşaful proaspăt spălat, nimeni n-ar fi prea fericit. Nimeni nu apreciază acest gen de sinceritate frustă. Dar ştim cu toţii că într-un final vom răbufni, după un timp furia, ura, nervii pe care i-am ţinut închişi în noi, micile frustrări care acum au umplut paharul, toate acestea vor ieşi violent la suprafaţă, ca dintr-o cutie a Pandorei, şi întreaga lume va cunoaşte motivul mâniei noastre.
Cine a văzut «Falling down» ştie despre ce vorbesc. Şi, totuşi, vă întreb: «Nu avem cu toţii dreptul la o astfel de zi?». O zi în care să putem face absolut orice, o zi a cărei menire să fie total opusă lui „Thanksgiving Day” a americanilor, un fel de „Hate Day”, o zi în care să-ţi fie permis tot ce este inacceptabil din punct de vedere social, tot ceea ce ţi-a fost frică să faci până acum, îngrijorat fiind de repercusiuni. Să spui toate acele lucruri pe care ţi-a fost teamă să le recunoşti.
Să nu minţi atunci când prietena te întreabă dacă o anumită rochie o face să pară grasă, să-i spui adevărul şefului despre cina infectă pe care ai servit-o aseară la el acasă, să îl împuşti fără niciun regret pe vânzătorul de la McDonalds care îţi greşeşte comanda, să parchezi pe locurile pentru handicapaţi, să abandonezi maşina în trafic şi să redevii pieton, să te întorci la simplitatea rudimentară a lucrurilor, dincolo de orice urmă de ipocrizie care ţi-a mai rămas, să ai curaj să fii tu însuţi, nemailăsându-te influenţat de vocea moralităţii colective. Iar apoi a doua zi, când te uiţi cu groază la dezastrul pe care l-ai lăsat în urmă, la victimele inocente pe care le-ai ucis fără milă, când maică-ta te sună şi te întreabă cu un glas tremurat „eşti bine?”, a doua zi să poţi şterge totul cu buretele, aşa, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
S-o numim nebunie temporară.
Gândiţi-vă câte războaie s-ar anula, câte vieţi ar fi salvate, câţi oameni ar fi mai fericiţi, cum am învăţa din nou să zâmbim natural, fără a face tot felul de grimase chinuite, toate astea dacă fiecăruia dintre noi i s-ar acorda periodic dreptul la o astfel de zi.
O dată la doi ani, să zicem.
Cred că ar fi de ajuns…
Theodor Barbu
