Uitasem de timp şi de sentimente. De mult nu mai simţisem ceea ce trăiam în acea zi, ziua în care am fost o piersică. O piersică privilegiată, deoarece pielea mea, acoperită cu puf, nu atingea taraba încinsă din piaţă. Eram deasupra celorlalte piersici. Eram cea mai frumoasă şi de aceea eram aşezată deasupra, pentru a atrage ochii trecătorilor cu roşeaţa şi rotunjimea mea. Eram foarte mândră de mine. Mă simţeam ca o regină. Habar nu aveam că frumuseţea mea atrage de fapt propria-mi moarte. Zi caniculară. O caniculă în mijlocul iernii.
Suratelor mele, de la piatra încinsă a tarabei, începuseră să le curgă, din pulpa cărnoasă, zeama dulce. Din nou, mă simţeam privilegiată. Am fost atinsă de foarte multe mâini. Unele mai fine, altele mai aspre. Unele mai brutale, altele mai gentile. Spre asfinţit, o mână mare m-a cuprins, m-a mirosit usor, după care m-a pus într-o pungă de plastic. Uite aşa, am pornit la drum. Mă simţeam din nou privilegiată, pentru că aveam şansa să văd ce se afla dincolo de taraba aceea încinsă şi murdară. Bucuria mea era naivă. Stăpânul meu avea maşină. M-a aşezat uşor, împreună cu o pungă de roşii, pe bancheta din spate. Nu prea am văzut mare lucru, deoarece eram înconjurată, mai bine zis acoperită, de suratele mele. După câteva minute de mers, în sfârşit, am ajuns.
Am păşit într-o curte mare, cu doi câini şi un leagăn de copii. Sacoşele au fost luate de o femeie în vârstă. Mâinile ei blânde ne-au aşezat, pe mine şi celelalte piersici, într-un coşulet de lemn. Eram tristă. Acum eram ultima. O altă piersică stătea ca o regină deasupra tuturor. În casă era forfotă. Se auzeau, din când în când, ţipete de copil, câte un lătrat de câine, o melodie de la televizorul din living. Seara a trecut repede. Când m-am trezit eram singură în coşulet. Era duminică. Femeia în vârstă a aprins o candelă, s-a închinat, după care a ieşit, frumos aranjată, din bucătărie. Am stat toată ziua în coşuleţul de lemn de pe frigider. Nu s-a atins nimeni de mine.
Nu ştiam dacă ăsta era un lucru bun sau rău. Nu îmi spusese nimeni ce se va întâmpla cu mine după ce voi fi culeasă din copacul din livadă. Eram obosită de la atâta aşteptat. Tot timpul aşteptarea oboseşte. Şi mai ales, atunci când nu şti ce te aşteaptă, când nu şti care va fi finalul aşteptării tale… Spre asfinţit – ce moment fatidic – aceeaşi mână mare şi fină m-a cuprins şi m-a aşezat sub jetul rece de apă. Mă simţeam bine. Atingerile lui trezeau în mine senzaţii nebănuite şi neştiute de mine până acum. Eram fericită. Era o fericire carnală. Pielea mi-a fost dezgolită de puful protector.
Eram goală şi udă în palmele lui mari. M-a dus uşor în dreptul nărilor şi m-a adulmecat. Am tremurat. În următoarea clipă am simţit cum pulpa-mi cărnoasă îmi este sfâşiată de dinţii lui perfecţi. Mă durea, dar, în acelaşi timp, eram fericită. Nu ştiam dacă ceea ce mi se întâmplă era un lucru bun sau rău. Nu mă învăţase nimeni. Eram fericită. Muream! Dar eram fericită. Ce fericire naivă… (M.T.)
