„Sunt o bătrânică, care îşi duce ultimele zile într-un azil. Am ales să îmi petrec aici restul timpului pe care îl mai am de trăit. Sunt aproape singură pe lume, îl am doar pe fiul meu, care e plecat de ani buni peste hotare.
El a decis că e mai bine să îşi facă un rost departe de ţară, şi pentru că sunt mamă nu m-am putut împotrivi dorinţelor lui, chiar dacă îmi este greu pentru că nu este lângă mine, gândul că e fericit îmi mai alină singurătatea. Mai primesc din când în când câte un telefon sau o scrisoare de la el şi astea îmi sunt singurele alinări. Nu i-am reproşat niciodată că m-a lăsat singură, atunci când îţi iubeşti copilul îl laşi să îşi urmeze calea şi destinul, căci fiecare dintre noi are acolo sus în ceruri scrisă cu litere de-o şchioapă soarta şi chiar dacă orgolioşi cum suntem, ne credem stăpâni asupra vieţii noastre, Dumnezeu are întotdeauna grijă să ne atragă atenţia că nu suntem singuri pe lume şi atunci când ne îndepărtăm de El ne pune la grele încercări pentru a ne da lecţii de viaţă.
Nici soarta mea nu a fost una uşoară. În copilărie am îndurat vitregiile războiului şi apoi venirea regimului comunist la putere, m-am căsătorit de tânără cu un om deosebit, dar din păcate viaţa a vrut să îl ia destul de devreme de lângă mine, a murit într-un accident de muncă, lucra pe şantier şi nenorocirea a făcut să îşi piardă viaţa într-un moment de neatenţie. Poate aşa a vrut soarta.
Am avut un singur băiat, pe care l-am crescut cum am ştiut eu mai bine, a urmat facultatea de medicină, era un tânăr entuziasmat care îşi dorea să îi ajute pe ceilalţi, dar din păcate aici în România în timpul regimului comunist nu a putut să profeseze aşa cum şi-ar fi dorit şi a ales să fugă din ţară, a plecat în Germania. Până după revoluţie l-am crezut mort, nu primisem timp de 25 de ani nici un semn de viaţă de la el, a evitat să i-a legătura cu mine pentru a nu-mi creea probleme cu securitatea. Cel puţin asta mi-a spus după ce mi-a dat primul semn de viaţă, prima scrisoare după atâţia ani. Aşa am aflat că îşi făcuse un rost în Germania, era un medic renumit şi îşi întemeiase şi o familie. Dar în ţară nu a vrut să se mai întoarcă.
Nici eu nu i-am cerut asta, poate îi este mult mai bine acolo unde e. Dar sufletul mă doare că nu am putut fi alături de el, acum sunt bolnavă şi bătrână, aş fi o povară pentru ei şi nu îmi doresc asta. Mai bine îmi duc ultimele zile aici în azilul de bătrâni”. Toate acestea le-a citit un domn de aproape 60 de ani într-un articol pe internet, era povestea mamei sale, brusc şi-a dat seama cât de egoist fusese în tot acest timp, cum şi-a uitat originile, şi mama şi s-a lăsat mânat de dorinţa de înavuţire.
La câteva săptămâni a revenit în ţară, şi-a luat mama din azil pentru a o avea alături în ultimele ei clipe de viaţă. Chiar dacă acum încearcă să îi ofere mamei sale ceea ce i-a lipsit, atenţia şi dragostea de fiu, regretele îl vor urmării, niciodată nu ar trebui să ne uităm părinţii şi originile,
datorită lor suntem oamenii de astăzi. (M.E.)
