Să ne luăm mintea de la „Furia” sau de la „Hârtia va fi albastră”. Să uităm chiar şi că Dragoş Bucur e actorul fetiş al regizorului Radu Muntean.
Să ne gândim doar că „Boogie” este primul film pentru ei şi pentru noi toţi. „Boogie” este începutul. Începutul firescului, cu mici şi aproape nesemnificative scăpări. O peliculă despre normalitatea fiecărui personaj în parte şi „dubla normalitate” pe care trebuie să şi-o impună Bogdan sau…Boogie.
Revolta
De 1 mai, Bogdan Ciocazanu şi-a dus soţia şi băieţelul (Smaranda şi Adi) la mare. Frig, apă, nisip, puţină lume, o pătură întinsă pe plajă şi sentimentul de non-aparţinere. Bogdan părea că nu aparţine familei sale, că este străin de copilul lui, căruia încerca să-i impună o logică în construcţia unui castel de nisip, străin de soţia lui din nou însărcinată, străin de …prezent. Astfel că „Boogie”, aşa cum i se spunea în adolescenţă, a revenit la viaţă după întâiul act de revoltă: intratul în marea rece ca gheaţa, pentru a imita un puşti teribilist de pe plajă, întâlnirea de apoi cu doi foşti colegi de liceu fiind numai pretextul unui libertinism care aştepta să fie din nou experimentat. Filmul nu spune doar povestea personajului principal masculin, ci povestea tuturor celor care participă la acţiune. Povestea Smarandei, neglijată ca soţie, uşor nefericită cu statutul de „bonă” pentru propriul copil şi care începea să devină „nevastă”, deşi ura acest termen, povestea celor doi prieteni ai lui Boogie, Penescu şi Iordache, interpretaţi de Adrian Vancica şi Mimi Brănescu, în a căror „normalitate” consta evitarea problemelor, fiecare trăind câte o dramă pe care le era aproape teamă, dacă nu chiar ruşine să o dezvăluie, povestea târfei Ramona, o prostituată fără complicaţ ii, împăcată cu situaţia ei, care avea floricele „decât” pe unghiile de la mâini.
Boogie – eroul decăzut
Acţiunea filmului se petrece pe parcursul a 24 de ore, în special noaptea. Apariţiile Aneimaria Marinca în rolul Smarandei sunt destul de scurte, dar dense, certându-se mai tot timpul cu Boogie, iar jocul său actoricesc este, desigur, impecabil, aşa cum ne-a obişnuit din „Patru luni, trei săptămâni şi două zile”. Restul scenelor le au ca protagonişti pe cei trei prieteni, trioul imitând perfect realitatea. Conversaţiile sunt potrivite pentru timpurile şi locul în care trăim: aproape imature, presărate cu înjurături, glumite reuşite şi „remember-uri” deloc deplasate despre era Ceauşescu. Dincolo de a fi artistic, dramatic sau ironic, „Boogie” este un film profund psihologic. Un film despre firesc, despre, după cum spuneam, normalitatea fiecăruia. În „Boogie” toţi au dreptate în felul lor, pentru că percep altfel realitatea şi toate trăirile lor sunt importante, dar numai pentru ei înşişi, nereuşind să se înţeleagă unul pe altul. Cert e că există un „Boogie” în fiecare dintre noi. Dar cine ar avea curajul să-i dea drumul din lesă şi cine ar reuşi să iasă din păienjenişul de compromisuri şi să recunoască faptul că până la urmă numai noi contăm pentru că numai noi reuşim să ne înţelegem? Boogie a făcut asta pentru o noapte, dar s-a speriat şi s-a întors acasă. În aceeaşi noapte, când se certa cu Smaranda şi ea a reuşit să scape de ipocrizie, reproşându-i soţului ei toate frustările reprimate, însă, la rândul ei, s-a speriat. S-au speriat şi cei doi prieteni, recunoscând până la urmă cât de nefericiţi şi neîmpliniţi erau. Singura care nu s-a speriat a fost prostituata – pentru că nu avea ce pierde.
„30 şi ceva”
După un scenariu de Alexandru Baciu, Radu Muntean şi Răzvan Rădulescu, aplaudat la mai multe festivaluri din Europa şi având parte de o primire bună în rândul presei, „Boogie” tinde să devină unul dintre cele mai importante filme româneşti ale tuturor timpurilor, dând tonul unei noi abordări regizorale, prin tratarea strict a problemei umane în raport cu, de ce nu, cotidianul. În film au debutat promiţătoarea Roxana Iancu, în rolul prostituatei Ramona şi Vlad Muntean, în rolul lui Adi, grozavul copil al familiei Ciocazanu, pe care regizorul l-a ales pentru că nu putea lucra cu copilul distribuit iniţial. Deşi există nişte mici scăpări de limbaj şi o scenă cu Dragoş Bucur în baie căreia nu-i găsesc rostul, „Boogie”, sau „30 şi ceva”, cum a fost numit iniţial, trebuie văzut. Nu dă emoţii, nu provoacă lacrimi şi nici crize nemaipomenite de râs, dar e… uman şi lipsit de artificiile comerciale folosite în ultimii ani de mulţi dintre regizorii români. Boogie e …Boogie şi clar merită vizionat!
Rozana Mihalache
