În data de 2 iunie 1925, în grădina Luxembourg, la Paris, un student de 24 de ani, pe nume Jean Romier, citea o carte, aşezat pe o bancă. La un moment dat, un bătrân îmbrăcat cu o redingotă ciudată s-a aşezat lângă el şi a început o conversaţie.
Ajungând să discute despre muzică, bătrânul a făcut o propunere: „Împreună cu câţiva membri ai familiei mele, am alcătuit o mică orchestră de muzică de cameră. Vinerea viitoare vom interpreta unul dintre cvartetele lui Mozart. Vă invit din toată inima…” Studentul a acceptat entuziasmat şi, în ziua şi la ora stabilite, a sunat la familia Berruyer, care locuia în strada Vaugirard, la etajul 3 al unui imobil, după adresa dată de bătrân. I-a deschis chiar acesta şi l-a invitat înăuntru. Atmosfera era deosebit de călduroasă, de destinsă, cu toate acestea, tânărul resimţea o senzaţie stranie.
Să fi fost din cauza apartamentului cu aspect bătrânesc, luminat, ca în vremurile de demult, cu lămpi de gaz? Sau poate din cauza îmbrăcămintei curios de demodate purtată de membrii familiei Berruyer? După o vreme, Jean Romier a observat că era trecut de miezul nopţii, astfel că a mulţumit şi s-a retras. Ajuns în stradă, a dorit să-şi aprindă o ţigară, moment în care a realizat că îşi uitase bricheta la familia Berruyer.
A urcat din nou cele trei etaje şi a sunat la uşă, fără însă a primi niciun răspuns. A sunat iar, fără niciun rezultat. A sunat a treia oară, îndelung, până când un vecin nervos l-a întrebat pe cine caută. „Pe domnul Berruyer!”, a exclamat el, auzind răspunsul. „Dar domnul Berruyer este mort de peste 20 de ani! Iar apartamentul este nelocuit încă de atunci!… (A.M.)
