Viaţa mea a fost întotdeauna ca un joc de noroc. Când credeam că îmi este mai bine, eram brusc învăluită în ceaţă, cuprinsă de durere şi dezamăgire. Când sufletul meu începea să prindă curaj, intervenea ceva care îmi destrăma orice iluzie. În fiecare moment de fericire, de fiecare dată când râdeam din tot sufletul, ştiam că va urma să curgă un râu de lacrimi. Povestea de iubire, ce la început părea să fie ceva minunat, devenise cu timpul cea mai urâtă experienţă din viaţa mea. Nu din vina noastră, ci a celor din jurul nostru…
Totul a început în timpul studenţiei, amândoi urmam cursurile aceleaşi facultăţi, aceleaşi specializări. Ne-am privit cu sufletul în al doilea semestru, iar gesturile adolescentine nu au întârziat să apară. S-a mutat în banca din spatele meu, mă urmărea tot timpul, îmi cerea ajutorul pentru orice. Aşa am ajuns să ne iubim ca doi nebuni. Dorinţa de a fi lângă celălalt ne sporea sentimentele, iar gesturile de tandreţe reuşeau să ne ţină treji până spre dimineaţă. Noi eram fericiţi, însă cei din jurul nostru priveau relaţia cu alţi ochi. Toate colegele mă sfătuiau să pun punct, să renunţ la el pentru că nu suntem la acelaşi nivel. Nu dădeau nicio şansă relaţiei noastre dintr-un motiv absurd.
L-am acceptat indiferent de acele defecte „groaznice” pe care mi le înşiruiau aşa zilele prietene. Îmi era greu să fiu privită astfel, cu toate astea am continuat să cred în el. Îmi demonstra că mă iubeşte cu adevărat şi pentru asta am continuat să lupt. Şi asupra lui existau presiuni, nu eram pe placul amicilor săi. Eram undeva la mijloc, în lumea noastră.. Vedeam cum sentimentele noastre nu contau pentru ceilalţi, dorinţa lor de a ne demonstra că au dreptate era prea mare. Nu am crezut niciodată că va ceda. Nu am văzut nicio clipă schimbarea comportamentului său. Poate am sperat din tot sufletul să nu se lase bătut şi am refuzat să cred că va renunţa la mine pentru ei. Ajunsesem să nu mai avem pe nimeni, eram evitaţi de toţi.
Eu fusesem exclusă din cercul de prietene şi el la fel, doar pentru că aceştia nu suportau să ne vadă împreună. Am crezut că noi vom fi de ajuns, că nu vom simţi nevoia celorlalţi. Visele mergeau mai departe şi credeam că trăiesc o poveste de iubire ce va deţine un final fericit. Nu a fost nici pe departe aşa.. Prinţul meu suferea în tăcere, tânjea după distracţiile împreună cu prietenii, voia să fie totul ca la început. Eu încercam să mă conving că este mai bine aşa, cu toate că mă simţeam singură, parcă fusesem pusă la colţ pentru o greşeală ce îi afectase pe toţi.
Nu ştiu când s-a produs ruptura, dar nu am mai rezistat. Scopul prietenilor noştri fusese atins, iar sufletele noastre au fost pe jumătate sfâşiate. Am discutat îndelung şi am realizat că trebuie să găsim o cale de mijloc. Nu ne puteam izola.. Ne-am împăcat cu prietenii noştri, dar am continuat să ne iubim. O perioadă ne-a mers bine, apoi am început să ne răcim. Ieşirile cu băieţii s-au îndesit şi nevoia de mine a scăzut. Am ajuns să uităm unul de celălalt, iar dragostea noastră s-a stins. O spun cu durere în suflet: Am pierdut o dragoste de vis din cauza celor din jurul nostru. Am devenit prieteni, depărtaţi.. Am rămas cu o simplă prietenie, o prietenie ce-mi aduce regrete..” (G.R.)
