Nu am motive să plâng. Am fost cu fetiţa mea la două serbări, la grădiniţă şi la cor. Nu cred că există ceva mai frumos decât copiii, când interpretează cântece de Crăciun. Dau linişte şi speranţă.
Pe de altă parte nici nu împărtăşesc criticile unor colegi privind noul guvern. Nu ştiu în nici o variantă să avem alţii, aceştia, aproape, fără excepţie mi se par oameni bogaţi, cu experienţă şi cu bun simţ. Par să se şi înţeleagă între ei, par să aibă un şef autoritar şi , poate, o să fie bine.
Pe acest fond, oarecum de linişte, din jur şi din viaţa mea, pentru că este decembrie, am început să ascult cântece care mi-au adus aminte de revoluţie. Aşa mi-au dat lacrimile şi m-am trezit plângând.
Îmi pare rău că nu se mai comemorează evenimentele de atunci. Ar fi trebuit să fie obligatoriu şi poate va fi. Ar fi trebuit să punem steaguri şi să mergem la Cimitirul eroilor.
Ar fi trebuit ca pe ecranele tuturor televizoarelor să se dea pozele celor care au murit şi care au rămas infirmi cu trupul sau cu sufletul.
Tot ce s-a întâmplat atunci, observ că se comentează mai ales prin prisma unor mistere, care nu cred că vor fi elucidate. Mai nou, principalii protagonişti aruncă pisica de la unul la altul, justiţia se luptă cu doi generali foarte în vârstă. Câteodată mai vine vorba despre certificate de revoluţionar, problema însoţită de cele mai multe ori de afaceri imobiliare şi mahala.
Caracterul solemn şi eroic al acelor zile lipseşte. Parcă le-am uitat. Sunt sigur că această stare de fapt nu va continua. Poate, acum, când situaţia social-politică dă semne că s-ar stabiliza, totodată să se reglementeze şi respectul nostru faţă de oamenii care s-au jertfit atunci.
