Munţii, Nor îi traversa, văile şi păşunile în calea lui mici se făceau, fugea precum un nebun de durerea arsurii unei iubiri neîmplinite să scape. Pantofii, în picioarele lui de la drumul cel lung se topeau, privirea lui înceţoşată cu chipul Alexandrei era pavată. Era viu, dar inima din piept plângea, fărâmiţată aceasta era. Ororile călătoriei pe umeri greu îl apăsau, buzele crăpate de suferinţă spre fericirea din ceruri tânjeau.
Nor:
„Oameni, voi din lutul ceresc sunteţi făcuţi/
Zeii cereşti din plămădeală sfântă v-au conceput/
Noi, ce puri suntem, inimii viaţă v-am dat/
Dar sfânt, zeii, în ea v-a pus, iubirea pură au sădit/
Voi darul ceresc nu aţi ştiut a primi/
În cocină cu darurile sfinte v-aţi mânzolit”.
În drumul către scăpare, pentru Nor animalele alinare îi aduceau şi capăt zilelor de muritor acestea îl îndemnau să pună. Răutatea oamenilor semeţiile pământului a cunoscut, transpusă în idei pe acestea cu milioanele au omorât. Înfrigurat, nemâncat şi fără o direcţie clară, Nor nu se oprea din drumul care ducea către nicăieri.
Palatul celor 3.000 de plăceri
Nor, în faţa unui zid se trezi, părea fortăreaţa unui palat. Gărzile imediat l-au alungat, şi cu moartea în chinuri groaznice l-au ameninţat. Simţea, pulsul vieţii înăuntru parcă răcnea, dorinţa era de neoprit. Vrând să se furişeze, zeul zeilor a fost prins, să primească pedeapsa sfântă a sultanului a fost dus. Palatul sultanului era de poveste, numai în ceruri văzuse o minunăţie mai mare. Splendoarea a tot ce este frumos era sculptat în aur, iar pietrele preţioase râuri se revărsau. Istoria împărăţiei era pavată pe covor cu diamante, măreţia trebuia să prindă glas, iar opulenţa îi era trompetă.
Ajuns la trei sute de metri în faţa sultanului, Nor, cu capul plecat osânda spre moarte o aştepta. Era aceasta descătuşarea? Curtenii fructe exotice, pe covoare ţesute cu aur, mâncau. Aceştia încântaţi erau, distracţie pe seama amărâtului care în arena cu animale sălbatice urma să fie aruncat, doreau. În spatele tronului se auzeau ţipete înfundate şi plânsetele şterse de acolo şuiereau. Era marele vrăjitor, Antonimus. O aşchimodie de bărbat, uscat până la os, orb şi şchiop. Sultanul, pe acesta în faţa lui îl chema, însă Antonimus plin de spaimă din spatele tronului nu se dezlipea. Adus pe sus de gărzile sultanului, explicaţie de urgenţă pentru insolenţă i se cerea.
Antonimus:
„Când pământul scuipă venin pe faţa creatorilor/
Prăpăd mare şi ciuma neagră către noi se va bate/
Moartea, cea mai scumpă alinare, de noi nu se va îndura/
Ce este scris şi bătut în stele se va întâmpla/
Pustietatea, sufletele muritorilor va seca/
Criminalii cu sânge rece fapta mii de ani în iad o vor regreta/
Noi toţi, pe mâini cu sângele celui pur suntem pătaţi/
Crimă oribilă am săvârşit, zeii în bici ne vor da răsplata/
Noi pe zeul zeilor am nimicit”.
Sultanul Alexandru, către vrăjitor strigă şi ajutor, pentru împiedicarea nenorocirilor ce vor veni, ceru. Curtenii tremurau precum varga, Antonimus niciodată de nimic nu s-a înşelat. Cel adus în lanţuri, faţa către sultan ridica şi din piept, putere a mai avut câteva cuvinte să spună:
„Eu sunt ceea ce sunt şi ceea ce pururea va dăinui/
Răzbunarea fraţilor mei zei o voi stinge/
Fir de iarbă, ei nu se vor atinge/
Strop de apă, otravă nu va cunoaşte/
Pământul rodidor pârjolirea nu o va simţi”.
Dimineaţa îşi ridică cortina, împărăţia îmbrăţişă soarele blând al Orientului. Ochii zeului Nor erau întredeschişi, minunăţia putea fi zărită cu greu de cel ce minunăţia oamenilor l-a făcut să coboare. Zeul zeilor credea că totul a luat sfârşit, că a ajuns acasă, în împărăţia cerului. Zeiţele sunt cele care de rănile lui se îngrijesc, mirosul mătăsii fine la somn îl îmbia.
După o săptămână de refacere în camera principală a palatului, Nor cu sultanul se întâlni. Alexandru gazdă se oferi a-i fi, bogăţia, haremul şi toată împărăţia la picioarele celui sfânt se hotărî a pune. Tolba prinţului din ceruri a plăceri dorea a primi, suferinţa prea multă ea a dus.
Plăcerile vieţii pe zeul zeilor l-au învăluit. Haremul sultanului era compus din 3.000 de femei, acestea erau gata să-i satisfacă orice dorinţă. Pe zi ce trecea, zeul din tainele dragostei muşca, nu se mai sătura, femeile, medicament pentru suferinţă îi erau. Timp de câţiva ani, cu tot haremul acesta fost, dar durerea din piept pentru Alexandra nu o putea stinge. Pentru a o uita, prinţul zeilor la femei uşoare a apelat, băutura, usturimea din suflet o stingea. Nor decoperi cum, pentru bani, omul este în stare să facă orice, cum puterea lor poate să taie caractere, virtuţi, morala, credinţa şi să înrobească pe cel liber. Înconjurat era Nor de plăcerile vieţii, cuvântul lui în lege se transforma, împlinirea sufletească pace nu-i dădea… gândul, printre picături, la Alexandra fugea.
Sultanul pe zeu îl îndrăgea, suferinţa lui Nor acesta cu toate darurile lumeşti a o stinge nu putea. Împărăţia, cu Nor în preajmă, înflorea precum un trandafir. Inima sultanului Alexandru a-l reţine pe zeu nu se îndura, căutarea acestuia printre oameni trebuia să continuie. Nor a înţeles că trebuie drumul sfânt a şi-l urma, iar în tolbă darurile primite de la sultan să le ia.
Nor: „Împărăţia ta, nimicirea nu o să cunoască. Tu în ceruri în dreapta mea vei sta, tu prieten în lume mi-ai fost, în sacul fără fund al cunoaşterii daruri multe mi-ai pus”.
Sultanul: „Mergi cu bine zeu al zeilor, cel ce s-a coborât printre supuşi şi se v-a înălţa în împărăţia cerurilor. Tu ai multe cadouri de la oameni a primi, mult vor primi şi ei în schimb”.
Nor, pe un cal alb înhăma, mândria hergheliei domneşti, şi cu viteză apăsătoare orizontul acesta îl călca. Tolba acestuia multe daruri din partea oamenilor avea de primit şi zeul de dăruit. O să întâlnească prinţul o nouă dragoste? Se va stinge iubirea pentru Alexandra?
Andrei Ghiţă
