Din nefericire, zilele trecute am poposit, nu pentru că vroiam, ci pentru că am fost nevoit, la urgență. Mi se făcuse rău, într-o seară. Nu am știut ce poate fi, așa că m-am prezentat la spital. Acolo, plin de lume. Îmi aștept umil rândul pentru a putea spune cuiva ce mă doare. O să mă întrebați de ce umil? Păi da… umil, pentru că aroganța personalului medical care te întâmpină te face să-ți fie frică să deschizi gura, să spui problema pentru care te-ai dus acolo.
Dacă nu spui ceva cum se așteaptă cea de acolo, sau nu ești, după părerea ei, destul de bolnav, riști să fii pus imediat la colț și să fii întors din drum. Așa că stai umil și-ți aştepţi rândul, sperând că asistenta care face trierea cazurilor va fi în toane bune.
După vreo zece minute îmi vine și mie rândul. O doamnă asistentă, cam de vârsta mea, îmi cere buletinul și începe să mă ia la întrebări. De ce am venit, ce mă doare… etc. Îi descriu simptomele… nu pot respira… simt că mi se umflă gâtul, am palpitații… îmi amorțesc degetele de la mâini… Ahhhhh, e lipsă de calciu, spune ea. Eu vă pot face fișă, dar eu vă spun de pe acum să nu vă pierdeți răbdarea și să strigați pe hol, că, mai repede de șase ore nu o să puteți fi preluat de niciunul dintre medicii noștri!
Țin să menționez că, în timp ce-mi oferea acest răspuns care, de altfel, nu m-a liniștit deloc, ba mai tare m-a băgat în sperieți, doamna asistentă își mai dădea, din când în când, ochii peste cap și încerca să-și uște, cu un suflu lung, broboanele de transpirație de pe frunte. Se vedea clar că e sictirită și obosită și numai de mine nu mai avea chef. Am mai auzit eu pe la știri că personalul muncește peste program, unele asistente sunt gata să clacheze, altele au și făcut-o, dar atunci care e soluția? Înțeleg că sunt bani puțini și multă muncă, dar noi, bolnavii, cu ce suntem de vină? Și noi, majoritatea, lucrăm pe bani puțini și DA, și noi suntem aseseori epuizați și plictisiți să ne comande x și y, care, de multe ori, abia dacă au 12 clase.
Să revin la problema mea… care pentru mine era destul de gravă, fiind pentru prima dată când simțeam lucrurile mai sus amintite. Nu știam ce să fac. Nu e vorba că nu aș fi avut răbdare să aștept, dar nici nu prea mai era loc pe scaune și, în plus, nu eram deloc în apele mele. Am întrebat-o pe cea care mă chestiona ce îmi sugerează să fac. Răspunsul a fost cât se poate de simplu: mergeți acasă și luați un calciu, efervescent dacă se poate, că este asimilat mai repede de organism și dacă vi se face mai rău, să chemați ambulanța.
Uf, să chemi ambulanța când tu ești în agonie… și pentru ce? Dacă ai norocul și nu leșini cu totul, or să te ia și cei de pe ambulanță la „șuturi” că, vezi Doamne, au venit pe degeaba. Mulțumesc de informație, nu zic nimic mai mult. Plec la fel de lămurit precum am venit, mai bogat doar cu sentimentul că suntem o națiune de oameni bolnavi, așa că, în cazul în care nu suntem pe moarte, nu avem de ce să ne plângem, pentru că oricum o facem pe degeaba!
Valentin Bot, 32 de ani
