Nicolae Purcărea a trecut, de-a lungul anilor, prin mai toate închisorile comuniste: Piteşti, Aiud, Gherla şi Canal. Nicolae Purcărea a făcut mulţi ani de închisoare politică. Este singurul braşovean supravieţuitor al „Fenomenului Piteşti”, al spălării pe creier. Prin „reeducarea” de la Piteşti, sute de elevi şi studenţi au fost torturaţi în cele mai cumplite moduri de către comunişti. Scopul era transformarea lor în turnători şi ştergerea personalităţii. Ruşii au inventat metoda, dar românii au fost singurii care au aplicat-o în masă.
Atras de legionari
Nicolae Purcărea s-a născut în Şchei, pe 13 decembrie 1923, în aceeaşi casă în care locuieşte şi acum. Tatăl lui era un vestit birjar şi crescător de cai. În vremurile tulburi din perioada interbelică, încă de la 13 ani, emoţionat de cântecele legionare, a intrat într-o frăţie de cruce. Odată cu anul 1940, când mareşalul Antonescu a început să aresteze copiii care participau la marşuri, şi Purcărea a fost săltat. „Aveam atunci 18 ani şi am fost închis mai întâi la Braşov, apoi trimis la Văcăreşti, Piteşti şi Alba Iulia”, îşi aminteşte bărbatul. A fost condamnat la 15 ani de detenţie pentru activitate legionară şi pentru terorism. A stat în închisori unde „era o mizerie cumplită, mâncarea era insuficientă, păduchii şi ploşniţele mişunau peste tot”.
Moara Dracului
A fost arestat din nou când a abdicat regele Mihai, şi a fost închis în subsolul Securităţii din Braşov. Acolo a fost ţinut vreo două săptămâni, după care i-au dat drumul. În 15 martie 1948 au venit doi de la Securitate să-l caute şi, când şi-a dat seama că va începe un nou lanţ de arestări, a fugit. O vreme s-a ascuns prin poduri, apoi în munţi, în zona Argeşului. A stat acolo până în mai ’49, când legionarii au fost încercuiţi şi capturaţi. Nicolae Purcărea a fost condamnat la şapte ani de închisoare, dus la Craiova şi de acolo s-a trezit din nou la Piteşti, de data aceasta în închisoarea ce devenise Moara Dracului.
„Au încercat să stoarcă din noi ceea ce nu au reuşit să afle securiştii care ne-au anchetat. Mai mult de atât, spălarea pe creier avea ca scop să ne distrugă orice urmă de rezistenţă fizică şi psihică, să ne transforme în roboţi, în legume. Nu mai eram oameni acolo, pentru gardieni eram simple cârpe ce erau călcate în picioare, batjocorite, maltratate. În toată acea mizerie morală nu aveai decât două scăpări: alienarea sau moartea. Sinuciderea. Din păcate nu puteai să-ţi iei viaţa pentru că erai păzit tot timpul, clipă de clipă. Eu am ales alienarea, starea în care mintea refuză să mai simtă durerea, trece dincolo de suferinţă”, povesteşte Nae Purcărea.
Coaste rupte şi bătăi la talpă
Metodele de tortură erau de neimaginat pentru oamenii care n-au cunoscut puşcăriile comuniste. Bătăi la talpă, la cap, coaste rupte, interogatorii fără sfârşit unde deţinuţii erau obligaţi să-şi pârască părinţii, fraţii şi prietenii de vini reale sau imaginare. După demascarea exterioară, urma demascarea interioară. Au urmat alte bătăi, coaste rupte, suplicii şi băgat pe sub pat şi lins ca pisica. Toţi din celulă au fost băgaţi cu capul în hârdăul unde-şi făceau nevoile în văzul tuturor şi ţinuţi până aproape de a muri prin asfixie. Unii colegi au fost forţaţi să mănânce din gamela în care îşi făceau nevoile.
„Reeducarea” comunistă
„După aceea venea partea cealaltă a demascării. Trebuia să te autodesfiinţezi ca om, ca individ. Trebuia să spui tot ce ştii, să inventezi, dacă nu aveai nimic de demascat. Se ajungea la demascări hilare, de genul că despre cutare se spunea că a trăit cu soră-sa, de altcineva că tatăl lui a fost curvar. Au făcut un falus mare pe care trebuia să-l săruţi. Nu vreau să-mi amintesc cât de des a fost hulit numele Fecioarei Maria şi numele lui Iisus, era îngrozitor. Cruce îţi făceai cu limba în gură pentru că erai ţinut la marginea priciului de scândură, cu mâinile pe genunchi. Te uitai drept înainte, nu aveai voie să te uiţi nici la dreapta, nici la stânga altfel erai lovit”, îşi aminteşte fostul deţinut. Într-o zi a căzut din cauza epuizării.
„Ai adormit, banditule?”, a întrebat răcnit Ţurcanu, unul dintre torţionari. „Nu, sunt bolnav, dau sânge. Am difterie”, a răspuns sculptorul. „I-a poruncit unui alt deţinut, student la Medicină, să verifice dimineaţa la closet, dacă dau sânge. Eram disperat. Dacă s-ar fi descoperit că am minţit m-ar fi ucis în bătaie. Dimineaţa am scobit în gingie şi am pus sânge pe cârpă. Colegul de celulă, studentul la Medicină s-a uitat la mine şi eu m-am uitat la el. Ne-am uitat unul la altul încrâncenaţi pentru că ştiam în ce situaţie suntem puşi amândoi. Putea să mă trădeze, dacă s-ar fi descoperit că minte atunci sigur că şi el ar fi fost maltratat cu sălbăticie. Le-a spus gardienilor că sunt foarte bolnav şi dacă nu o să mă lase în pace o să mor în trei zile. Datorită lui am scăpat pentru o perioadă de bătăile cumplite”, îşi aminteşte braşoveanul.
Teroare şi umilinţă între scheletele din celulă
„Bătăile şi starea permanentă de teroare, umilinţele de neimaginat duceau la degradare morală. Mi-am dorit să mor, însă nu am murit. Gardienii împărţeau deţinuţii dintr-o cameră în două părţi. Cei mai puternici erau puşi să tabăre pe cei slabi, cu bâte, lemne smulse din prici. Loveau în noi ca în fasole, nu aveau de ales. Dacă s-ar fi observat că şovăie, ar fi fost consideraţi trădători. S-au bătut fraţi cu fraţi, prieteni cu prieteni. Un măcel. Nu-i urăsc pe cei care m-au bătut. Erau ca noi, colegi de suferinţă”, susţine Nicolae Purcărea.
A scăpat de la Piteşti în anul 1952, când a fost mutat în altă închisoare. De-a lungul anilor a trecut prin mai toate închisorile comuniste. Aiud, Gherla şi Canal. În anii 1956-1958 a avut domiciliu forţat în Bărăgan şi a fost vecin cu soţia mareşalului Antonescu. A petrecut astfel 20 de ani în detenţie. Eliberat în 1964, a îndurat discriminarea la care a fost supus de regimul comunist.
Invenţia lui Makarenko: „spălarea pe creier”
Originile experimentului de spălare pe creier sunt sovietice, cel care a inventat metoda fiind pedagogul rus Anton Semionovici Makarenko. Experimentul a fost aplicat şi asupra foştilor lideri comunişti Zinoviev, Kamenev şi Buharin, după ce Stalin a vrut să scape de concurenţă. Kamenev, unul din duşmanii dictatorului rus a ajuns ca înainte să fie executat să strige: „Trăiască mult iubitul tovarăş Stalin!”.
Experimentul Piteşti, preluat de la ruşi
Experimentul de reeducare prin spălarea pe creier a început la 6 decembrie 1949, la închisoarea din Piteşti, unde majoritatea deţinuţilor politici erau studenţi şi elevi legionari. „Reeducarea prin tortură”, cunoscută sub numele de „Fenomenul Piteşti”, a constat în recrutarea unor deţinuţi politici, ei înşişi în prealabil torturaţi, cărora li se promitea eliberarea, în schimbul smulgerii de informaţii de la ceilalţi deţinuţi. Experimentul a fost oprit în anul 1952, datorită informaţilor care au ajuns în Occident. Pentru a se dezvinovăţi, comuniştii au afirmat că reeducarea de la Piteşti era de sorginte legionară. În închisorile Piteşti şi Gherla au fost ucişi peste 30 de deţinuţi, iar în toate închisorile unde s-a desfăşurat reeducarea au fost torturaţi peste 1.000.
Cele trei etape ale reeducării
„Reeducarea” deţinuţilor începea cu o bătaie aplicată de reeducatorul-şef Eugen Ţurcanu, un fost legionar, împreună cu un grup de deţinuţi selectaţi în prealabil. După ce tinerii erau şocaţi de bătaie, li se aplicau alte torturi. Scopul era ca, în prima fază, deţinuţii să declare toate informaţiile despre inamicii regimului comunist. Apoi treceau în faza a doua, în care trebuia să demonstreze că s-au rupt total de trecut. În cea de-a treia fază, după ce îşi renegaseră convingerile politice, religia, părinţii şi prietenii, deţinuţii erau supuşi îndoctrinării. Oamenii transformaţi în animale ajungeau să-şi tortureze prietenii, chiar să-i omoare. Ţurcanu şi grupul său au fost condamnaţi în 1954 la moarte prin împuşcare, astfel, autorităţile comuniste încercând să îngroape ororile petrecute până atunci.
Adrian Militaru
