Nu pot spune că am fost leneş la citit, aici, dar nici la privit Budapesta de aproape. Am a povesti, cu drag, despre superbele miniaturi ale lui Peter Esterhazy din vomul intitulat „O femeie”, despre romanele „Turneu la Bolzano” de Sandor Marai, „Ochiul” de Vladimir Nabokov, „Sărutări de cinema” de Eric Fottorino, dar şi despre alte volume, aparţinând unor scriitori români.
Mă întorc, însă, conform promisiunii, la mărturisirile lui Nicolae Steinhardt făcute lui Nicolae Băciuţ, cărora le voi adăuga, iată, şi rândurile ultimului, veritabil elogiu al cărturarului şi sihastrului pe care, după cum mărturiseşte, l-a cunoscut prea puţin, dar l-a înţeles pe deplin:
N-am fost niciodată până la Rohia. N-am dus niciodată acest gând până la capăt – am amânat, deopotrivă din teamă şi din sfiiciune, împlinirea lui, de mai multe ori.
Şi cu toate acestea l-am simţit mereu aproape pe Nicolae Steinhardt. În primul rând prin scrisul său. Altfel, în puţinele noastre întâlniri, am avut senti¬mentul că N. Steinhardt nu-şi mai aparţinea. El, Sihastrul de la Rohia, era, de fiecare dată când ieşea în public, înconjurat de puzderie de lume, de prieteni sau simpli curioşi. Era o apariţie şi o prezenţă fascinantă. Părea mai degrabă rătăcitor printre oameni, o apariţie insolită şi contrariantă, coborâ¬toare parcă din alte timpuri. Mai ales tinerii căutau să i fie aproape – îl priveau şi-l ascultau cu religiozitate, ca pe un sfânt. Cred însă că sentimentul era reciproc. Şi N. Steinhardt îi agrea pe tineri. Şi îi făcea bine prezenţa lor. Îi privea cu bucurie şi cu o anume religiozitate şi el. Am constatat acest lucru şi din felul în care făcea lectura critică a cărţii tinerilor confraţi.
Cum n am avut şansa să mă apropiu prea mult de N. Steinhardt – erau toate locurile ocupate, aş spune acum, cu amărăciune – am recurs la un mod mai puţin obişnuit de a-l cunoaşte, dincolo de scrisul său, pe acest Sfânt: am început să-i scriu şi apoi să-l „provoc”, scrisoare după scrisoare, cu câte „un lot” de întrebări.
Şi astfel, încet-încet, s-a născut această lume. „Între lumi”.
Sigur, o carte de dialoguri prin corespondenţă (pentru mine, cel puţin, care realizasem zeci de inter¬viuri cu scriitori, pe viu) a fost altceva, o experienţă inedită şi singulară. Eşti privat, înainte de toate, de replica spontană, de întrebarea născută din replica interlocutorului.
„Între lumi” a rămas, din păcate, doar începutul, prefaţa unei cărţi pe care aş fi vrut să o realizez cu N. Steinhardt, „încălzirea” pentru o adevărată carte de dialoguri. N-a fost să fie!(…)
Este, cred eu, sper, totuşi, o carte recuperată, pe care N. Steinhardt nu ar fi scris-o dacă n-ar fi existat „provocarea”. Ea completează, cât de puţin, imaginea celui care a fost pentru generaţia mea (optzecistă) un model, un model care, mai mult decât oricare altă generaţie, aveam nevoie. Mai e, această carte, încercarea de a prezenta un alt N. Steinhardt, pe cel care, din „singurătatea deplină” a Rohiei, dintre viaţă şi cărţi, nu refuza să comunice cu lumea. Pe toată perioada schimbului nostru epistolar am avut senzaţia că N. Steinhardt, care nu era în stare să facă rău nici unui fir de iarbă, încerca să mă protejeze. Trecut prin atâtea, n-ar fi vrut să se răsfrângă şi asupra mea tratamentul pe care i l-au aplicat cerberii regimului comunist. Aveam continua bănuială că scrisorile ne sunt citite, că întârzierile inexplicabile şi trucurile, cu „destinatar necunoscut”, erau „opera cititorului interpus”.
Această carte mai este, deopotrivă, gestul unui tânăr scriitor care l-a iubit şi preţuit pe N.Steinhardt, pe cel care a trăit voluptatea vieţii prin voluptatea lecturii, voluptatea trăirii prin voluptatea credinţei.
Ce frumos zis – să trăieşti voluptatea vieţii prin voluptatea lecturii…Citiţi, însă, continuarea dialogului dintre tânărul şi vârstnicul Nicolae:
–– Vă interesează cine sunt cititorii dv.? Primiţi scrisori de la ei? Ce anume reclamă ele? Care ar fi cititorii pe care vi i-aţi dori? Cum vedeţi „cititorul de critică”? Cine e el? Ce aşteaptă el de la critică?
–– Mă bucur când aflu că cineva (oricine) m-a citit cu plăcere. Mi se întâmplă – nu-mi vine a crede că-i adevărat – că am fost citit (de tineri mai ales) cu folos, curiozitate şi intensitate participatorie. Poate fi bucurie mai mare? Sticla aceasta a căpitanului Grant aruncată în marea tipăriturilor – când ajunge în mâini cercetătoare şi receptive, ce răsplată incomparabilă pentru un scriitor, fie el un simplu diletant de mâna a zecea!
–– Care vă sunt primii cititori ai textelor dv.? (Înainte de a fi publicate!) Mă bazez pe o informaţie din Epistolar – un text despre Jurnalul de la Păltiniş a ajuns la A. Paleologu înainte de a vedea lumina tiparului.
–– Citesc rareori prietenilor mei texte nepublicate. Cu Jurnalul fericirii am făcut o experienţă mai mult decât tristă. Citesc textele despre care îmi dau seama că au şansa să fie publicate. Cu Al. Paleologu mă sfătuiesc uneori, mă citeşte ca un adevărat prieten, adică în mod mai mult decât exigent, necruţător, ca un belfer acru şi cu duşmănie.
–– Şi pentru că tot am amintit de Jurnalul de la Păltiniş, cum apreciaţi câştigul acestei „şcoli” a lui C. Noica? Din ceea ce au făcut până acum Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Sorin Vieru… se justifică investiţia făcută în ei?
–– Liiceanu, Pleşu, Vieru sunt desigur „băieţi” foarte buni. Pleşu îmi pare îndeosebi talentat: ca vorbi¬tor (la T.V., de ex.: excelent), autor, conferenţiar… Talentat, cult, inteligent. Liiceanu îmi pare mai tern: Politropia sa o socotesc seacă, forţată, anostă. Sunt tustrei, ca mai toţi din generaţia lor, susceptibili la culme, vulnerabili, supărăcioşi nevoie mare. Păcat că-s oameni cu merite certe. De altfel, în jurul lui Noica nu s-a format un „cerc”; ci cu totul altceva: Păltinişul e un loc de pelerinaj naţional.
–– Nu v-aţi gândit vreodată că Rohia ar putea deveni un loc adecvat unde „să se adune sămânţă bună pe pământ bun”? Eu cred că ar fi destui tineri interesaţi să se călească (nu să se încălzească) la focul Rohiei?
–– În vara aceasta, ulterior apariţiei Escalelor în timp şi spaţiu, am primit numeroase (!) vizite ale unor tineri şi mai puţin tineri, care mi-au declarat că îmi citiseră cartea cu atenţie şi că le-a fost pricină de plăcere şi mulţumire, interes, ba şi de entuziasm. M-am simţit emoţionat, stingherit şi uluit. Erau totuşi sinceri. Nu exista niciun motiv pentru care să-mi turuie braşoave. A trebuit să-i cred. Drept care, fericire şi spaimă. Nu mă bucur de suficient prestigiu şi talent ca să pot preface Rohia într-un Păltiniş secund. Mi se publică – de la o vreme încoace – foarte rar şi foarte greu câte un text – şi acela anodin. Ioan Alexandru ar fi putut da Rohiei faimă. Nu a mai venit aici de multă vreme. Păcat. Alături de el poate că puteam fi şi eu de folos.
–– Ce credeţi că poate face pe un critic original? Judecata de valoare în sine şi/sau stilul judecăţii? Ce mai poate da originalitate unei opinii critice?
–– Nu explicarea unei opere constituie aportul criticii. Ci calitatea entuziasmului şi adâncimea admiraţiei. A râs Mircea Iorgulescu (Entuziasmul militant în România literară), dar cred că pe nedrept, Gide îmi vine în ajutor. Totul e să admiri: just (să ai gust) şi puternic. Şerban Cioculescu nu s a sfiit a fi un critic entuziast al lui Arghezi, Zarifopol al lui I. L. Caragiale, Ion Barbu, al lui Mateiu, Valery Larbaud al lui Bitler, Gide al lui Dostoievski, Mann al lui Goethe etc.
–– „Criticul e cucul instalat în cuibul autorului”. (G. Poulet, Conştiinţa critică). Ce e criticul în opinia dv.?
–– Formula lui G. P. e excelentă; grozavă. (Am spus şi eu mai de mult că: orice critic lucrează cu materialul clientului.) Criticul e un intercesor între operă şi cititor. „Scrie” şi el: marii critici sunt şi ei creatori (Sainte Beuve dixit!) Criticul primeşte revelaţia şi o descoperă cititorului. El atrage atenţia asupra fenomenului. Cheamă. Află comori. Şi tot el pune lucrurile la punct. (A nu uita că există o părere conform căreia cucul în iulie se preface în uliu.)
–– Are literatura română autori importanţi în al căror cuib nu s-au aşezat „cuci”? Cum ar putea fi aduşi aceştia în actualitate?
–– Exemple de scriitori uitaţi mi se par a fi: Mircea Streinu, C. Fântâneru, Corneliu Moldovan, Ion Ghica (trebuie să luptăm împotriva nedreptei interdicţii îndreptate împotriva sa, e o prostie fără pereche), I. M. Sadoveanu (Sfârşit de veac în Bucureşti, Anno Domini), N. Crainic, Paul Zarifopol (l-a comentat şi lăudat Al. Pal., bine a făcut), Horia Stamatu (aceleaşi observaţii ca pentru Vintilă Horia), Sanda Stolojan. Şi frumoasa poveste a lui Urechea: Zânele din Valea Cerbului.
