Am ajuns târziu în cameră, după o zi în care am mers vreo 14 ceasuri. Oricât de ostenit aş fi, mă văd obligat să mai transcriu un fragment din confesiunea făcută de Nicolae Steinhardt poetului Nicolae Băciuţ. O fac cu drag, atât pentru cei care vor citi pe mai departe rubrica, dar şi pentru înţelesurilor acestui text, pe care mi-aş fi dorit mai mult decât orice pe lume să-l fi putut scrie eu.
– Memoriile sunt literatură, pot „face” literatură?
– Da, desigur! Exemple ilustre, hotărâtoare: Me¬moriile de dincolo de mormânt ale lui Chateaubriand, Memoriile ducelui de Saint-Simon, ale cardinalului de Retz, Amintirile din casa morţilor ale lui Dostoievski, Jurnalul fraţilor Goncourt, al lui Julien Green, al lui Amiel, al lui Pepys, Antimemoriile lui Malraux etc.
– Vorbeaţi într-un dialog anterior despre „lipsa de informaţii”. Cum vă informaţi? Câtă corectitudine pot însuma sursele din afară?
– Lipsa de informaţii a constituit, după 1947, o mare suferinţă pentru oamenii iubitori de cultură şi pentru literaţi. Au fost practic înţărcaţi de la informaţii. S au putut menţine la curent cu produsele culturii universale numai privilegiaţii. Ceilalţi au orbecăit în beznă. Privilegiaţii s-au bucurat de un avans imens în 1964, când situaţia s a mai îmbunătăţit şi liberalizat – ei erau la curent cu ceea ce toţi ceilalţi ignorau.
– Cum scrieţi? „Hotărâsem să scriu mai mult” – spuneaţi. Este scrisul o caznă, o plăcere?…
– Scrisul: plăcere, mare plăcere, dar şi caznă. Aşa cred că e pentru toţi cei ce îndrăznesc să pună mâna pe condei (put pen on paper, zic englezii). Dar observ că nu am răspuns complet întrebării precedente. Să o fac acum. E nevoie de o totală libertate de acces la cultura planetară. Intelectualul român este dornic de o aseme¬nea cunoaştere universală. Vezi Eminescu, Odobescu, Haşdeu, Heliade Rădulescu, Mircea Eliade, Iorga, Pârvan, Lovinescu etc. Spiritul românesc e univer¬salist. Eu unul mă informez pe cât pot, cum pot, parţial, ca vai de lume, din ce-mi pică şi când îmi pică. Radioul, desigur e un izvor preţios, dar cu toane (cel puţin pentru aparatul de care dispun) şi care se cade a fi folosit cu prudenţă şi atenţie, cu spirit critic şi discernământ, calităţi (precauţii) esenţiale ale oricărui cercetător al istoriei sau oricărui cercetător ştiinţific. Se aplică şi aici, integral, măsurile de pază ale istoriei critice.
– Care erau perspectivele dumneavoastră imediate, la absolvire?
– Mari, bune. Mă puteam duce la Oxford ori la Freiburg im Breisgau. Nu m-am dus. Din lene? Din prostie? Din frică? Din comoditate? Din predestinare? Oricum, nu m-am dus. (Am mers mai târziu la Paris şi la Londra.) Altceva ar fi fost Oxfordul sau Freiburgul. Acum îmi pare rău? Da şi nu. Mai ales nu. Am avut altă sortire. Îmi însuşesc ursita.
– Interesul pentru istorie nu era unul întâmplător. Post bellum e o dovadă. De ce nu aţi publicat acel studiu? Cum resimţeaţi atunci convulsiile istoriei? Dar acum?
– Post bellum nu din vina mea nu a apărut. Faimoasele „împrejurări” m-au doborât. Ori fost-a tot lenea şi i-am cedat? Convulsiile istoriei, şi atunci şi acum, le am răbdat şi le rabd greu. Particip la ele cu înfrigurare, sufăr, mă zdruncină, mă irită, mă îmbol¬năvesc. Acum, într-o oarecare măsură, m-am liniştit şi resemnat, dar prostia şi laşitatea tot mă scot din pepeni şi ţâţâni.
– Ce publicaţii agreaţi? La care vă place să colaboraţi? Cu cine colaboraţi cel mai bine, mai fructos, mai corect? De ce?
– A! La mai toate. Bine m-am înţeles oarecare vreme cu Ioanichie Olteanu la Viaţa Românească, până ce au pătruns şi-n sinea lui panica şi frica neroadă. Îmi place a colabora la revistele studenţeşti, ca Opinia studenţească ori Echinox, mai libere, cred, mai curate, mai puţin stăpânite de temeri şi consideraţii de oportunitate. Dar şi colaborarea mea la Opinia întâmpină, acum, brusc, greutăţi. La Vatra greu am acces.
– În dialogul nostru apelaţi ades la iniţiale. Ce semnificaţie are discreţia pentru un scriitor? Cât îi slujeşte acest atribut la conturarea universului operei sale?
– Tema se află tratată în bucata Werther a lui André Maurois şi în Lotte im Weimar a lui Thomas Mann. Se poate vedea că în cazul Goethe – Lott Buff – Albert Kaestner, Goethe a dat prea puţin dovadă de discreţie – şi i-a prins bine! Folosirea iniţialelor nu-i fericită. Cititorul reţine nespus mai uşor numele proprii decât simplele iniţiale. Toţi marii romancieri au impus, au introdus în viaţă nume proprii, nu iniţiale. Othello sau Alcest sau Sărmanul Dionis sau Jean Valjan spun mult mai mult decât O., A., S. D., J.V. Dar regula cunoaşte excepţii. Totul se rezolvă de la caz la caz. Principiul rămâne: în romane mai bune-s numele decât iniţialele. (Mi s-a defectat maşina de scris. Trec deci, bucuros de altfel, la toc.)
– Înţeleg că debutul în 1936, cu Elementele operei lui Proust, s-a făcut cu propriul nume. Ce vă spunea, ca literă tipărită, propriul nume? Cine mai intra în preocupările dumneavoastră atunci, alături de Proust?
– Ce-am simţit când mi-am văzut numele tipărit în RFR? (Revista Fundaţiilor Regale – n.m, N. B.) O imensă bucurie – ăsta-i adevărul. Şi acum încerc o emoţie ori de câte ori îmi văd numele tipărit. Bănuiesc că se petrece un fenomen de natură psihanalitică: ne vedem oglindiţi, proiectaţi în afara noastră; numele nostru nu-i un soi de hologramă? Autorii vremii: Gide, Sinclair Lewis, Camil Petrescu, Mircea Streinu, Valéry, Papini, Galsworthy, Roger Martin du Gard, Léon Daudet, Roth, Kafka etc. Plus toţi clasicii şi autorii mai vechi cu operele cărora de-a valma – mă obişnuise profesoara mea dintâi, doamna de Branzky, pe care cred că am mai pomenit-o în acest dialog.
– În ce termeni concepeţi dv. libertatea? Ce poate face omul cu libertatea?
– La întrebarea aceasta, a doua, mă grăbesc să răspund folosind cuvintele celebre ale lui Siérjes despre starea a treia: ce este? Nimic. Ce trebuie să fie? Totul. Aşa şi libertatea: ce poate face omul cu ea? Totul. Fără de ea? Nimic, ori numai pocitanii şi prunci morţi.
– Ce poate face libertatea din el? („Omul devine singur de abia atunci când e liber” – citeam undeva.)
– Omul fără libertate e un nenorocit, o fantomă de om, o caricatură şi un locuitor al iadului. Cu libertatea omul poate face multe lucruri bune. Dar poate şi să o exaspereze, să o prefacă în absurd şi în toxină. Libertatea, în societate, nu însemnă dreptul de a face orice. În societate, există libertăţi concomi¬tente, deci şi posibilitatea unor abuzuri de drept. Libertatea, ca orice însuşire, ca orice entitate, are nevoie de moderaţiune şi dreaptă socoteală. Nu-i totuna cu anarhia. Bună, minunată, indispensabilă e libertatea. Rea şi aducătoare de rele este libertatea fără de măsură, înnebunită, încăpută pe mâna nerozilor. Atunci e premergătoare de haos, dezordine, prostie – şi-n cele din urmă (fără doar şi poate), de tiranie. (v. E. Kastner în importanta lui carte, « Fabian »). Asta în viaţa socială şi politică. În literatură, fireşte, nu poate exista (ca şi în toată arta) decât libertatea absolută. Şi acolo poate duce la malformaţii, la monstruozităţi, neghiobii – dar acestea toate nu pot înfrânge principiul libertăţii totale. (Rămânând, fireşte, adevărat că adevăratul artist e întotdeauna un creator, adică un ştiutor de dreaptă măsură, de bun simţ, de echilibru.)
Mă gândesc, în această seară, la Nicolae Băciuţ. Ştiu că era plecat la Nurnberg, chemat pentru prezenţa sa într-o antologie de poezie românească. Mă gândesc la cum ştiu poeţii să deseneze lumea, ceea ce noi, ceilalţi, nu putem, oricât ne-am strădui. Iată, ceea ce simt eu acum, el a scris:
Aşteptăm împreună toamna,
o algă-ngenunchiind-la ţărm
ca la marginea memoriei.
Cei care nu-nving niciodată.
Aşteptăm împreună toamna
ca o lupoaică lingându-şi rănile.
Cei care nu-nving niciodată.
Dar nici nu sunt învinşi.
– Ei ştiu, poeţii, dar şi alţi buni mânuitori de cuvinte, să susure altfel decât noi chiar cele mai aspre vorbe. Severitatea lui Steinhardt din unele afirmaţii făcute în textul de mai sus mă face să-l văd ca pe un călău înţelept înarmat cu un lujer de crin, aşa cum tot Băciuţ ştie spună:
De-ajuns nu ne este o moarte –
vrem de mai multe ori să murim;
trupul nu ni-l desparte
de viaţă doar albul de crin.
Nu puţin cu puţin, căci departe
mai este un trup care moare deplin –
doar noi vrem doar călăul să poarte
în loc de secure un crin.
De la fereastră se vede un oraş ca o torţă.
