Aş fi vrut să prezint şi cuvintele unui mare profesor şi părinte de mare spirit al Facultăţii de Teologie din Sibiu, al cărui nume nu-l afişez, cuvinte tipărite sub altarul amintirilor despre maestrul Noica, dar autocenzura bunului-simţ mi-a dat peste gânduri şi pe lângă poftele trupeşti întâlnite în ATAC m-am gândit că i-ar cădea rău părintelui cu pricina în ochii clerului. Aşa că prezint în continuare un prieten adevărat al „Cenaclului de la Păltiniş”, om de litere, care a semnat şi editorialul „Scrisori de la Rio del Sadu”, Ioan Radu Văcărescu, şi ne-a mai dăruit o iniţiere în geografia literară şi trimiterea exactă în contextul dat la unele dintre scrierile marelui om de gânduri, Constantin Noica:
„Geografie literară
În urmă cu puţin timp, alcătuind o antologie bilingvă (împreună cu poeta şi traducătoarea Liliana Ursu) româno-engleză, a poeţilor sibieni, de fapt o reluare a ediţiei din 1993 apărută la „Cartea Românescă”, cu titlul „Focuri pe apă”, îmbogăţind acest volum (care cuprindea şapte poeţi sibieni) cu încă 11 poeţi aparţinând acestui spaţiu geografic, volumul purtând denumirea „Vistieriile cetăţii/ Treasury of the city” (Editura Institutului Cultural Român, 2008), scriam într-o notă explicativă că voi reveni asupra poeziei scrise de sibieni într-o antologie mai bogată, mai cuprinzătoare, purtând titlul „Piaţa Aurarilor – poeţi sibieni”, după numele unei faimoase pieţe medievale din oraşul de pe Cibin.
Ce înseamnă însă sintagma „poeţi sibieni” (pe care am preferat-o faţă de „antologia poeţilor sibieni” sau „antologia poeziei sibiene” sau „o antologie a poeţilor sibieni”)? În primul rând, este vorba de poeţi români şi de poeţi de expresie germană (Sibiul fiind un spaţiu privilegiat din acest punct de vedere). Putem vorbi despre poeţi în acest fel, îi putem aduna între copertele unei antologii cu această adjectivare care ar putea părea unora devalorizantă şi localistă? Există, cred, două moduri de a alcătui o carte antologică despre un spaţiu dat. În primul rând, este vorba de antologarea unor texte despre acel spaţiu, adică o antologie tematică, în cazul nostru tema fiind imaginea unui oraş binecunoscut pentru farmecul şi magia sa.
În acest sens, iată ce scria I. Negoiţescu: „Pe sub ganguri şi pe scările roase, parcă dintr-o minusculă Pragă, noaptea, sub zăpada albastră, sau ziua, sub lumina caldă şi vie ce scoboară de pe crestele parcă helvetice ale Carpaţilor, în primăvara răcoroasă şi aerată, sau în toamna sumbră şi bogată, Sibiul nu se schimbă şi zidurile lui răsună mereu de ecourile clavecinelor atinse de atâtea şi atâtea mâini defuncte. Tocmai fiindcă e burg ce nu-şi dezminte caracterul, Sibiul are o urbanitate tradiţională şi îndărătnică, precum poate nici un alt oraş din ţară. Iată de ce a fost totdeauna prielnic unor fermentaţii artistice, de interior, care se petrec în continuitate şi în specificitate”. (în „Transilvania”, Sibiu, martie-aprilie, 1943).
O astfel de antologie cuprinde autori de pretutindeni (desigur că vor fi prezenţi numeroşi autori nativi ai spaţiului cu pricina). În acest sens, exemplific prin antologia „Sibiu – Hermannstadt în scrisori sentimentale” (pe care am realizat-o împreună cu Ion Onuc Nemeş în 2007, an în care Sibiul a fost Capitală Culturală Europeană, Editura Imago, Sibiu), carte care cuprinde numeroase texte despre Sibiu, dar nu numai poezie. Sau antologia de poezie şi proză, în limba germană, alcătuită de Laura Balomiri, apărută la Klagenfurt, în Austria, cu titlul „Hermannstadt” (în urma altor volume de acest fel, dedicate unor oraşe sau regiuni europene).
În al doilea rând, este vorba de tipul antologiei „biografice”, în care să intre autori care aparţin unui spaţiu dat, în speţă Sibiul. Cu privire la astfel de „instrumente de lucru”, de obicei se preferă alcătuirea de lucrări biografice de tip dicţionar (vezi, de exemplu, „Timişoara literară – Dicţionar biobibliografic al membrilor Uniunii Scriitorilor – Filiala Timişoara”, 2007). Aceste lucrări nu cuprind însă şi texte literare propriu-zise, şi înşiră, sub formă de articole de dicţionar, doar autori în viaţă. Cred că sunt necesare antologii cuprinzătoare de autori care aparţin unui spaţiu distinct, cu atât mai mult atunci când este vorba de un oraş sau o regiune de mare interes literar, de poezie, proză sau alte genuri, care să reliefeze contribuţia literară a acelui spaţiu la literatura naţională, efectiv prin publicarea unor texte importante ale scriitorilor antologaţi, în ideea geografiei literare şi a localismului creator, în conturarea unui specific al locului şi intenţia de a-i scoate, în unele cazuri, din uitare pe anumiţi scriitori, care altfel ar rămâne poate în raftul al doilea sau al treilea al bibliotecii, deşi au contrbuit şi ei, din plin, la existenţa unei literaturi.
Interacţiunea omului cu alt om
În fond, o literatură nu este conturată doar din genii sau din nume aşa-zis mari, o literatură are şi această faţă, reliefată de numeroase nume care au muncit în acest domeniu de importanţă capitală pentru existenţa unei naţiuni, tocmai pentru că lucrează cu elementul fundamental al culturii şi civilizaţiei respective, limba naţională.
Totuşi, ce înseamnă aici „poeţi sibieni”? Sau ar putea exista o antologie de acest fel, care să cuprindă, de exemplu, „poeţi bucureşteni”, „poeţi ieşeni” sau „poeţi alba-iulieni”? În unele cazuri, da, în altele, cred că nu. Oricând ar putea fi publicată o antologie a poeţilor ieşeni, care ar fi într-adevăr una de excepţie cu privire la valorile adunate acolo. Cu Bucureştiul ar fi mai ciudat, Capitala devenind în ultimul timp un oraş foarte cosmopolit, greu fiind a-i găsi un anumit aer de azi numai al lui; dar, pe de altă parte, un Mircea Cărătrescu reprezintă în poezie (dar şi în proză!) chiar acest spirit poetic bucureştean, chiar acest spaţiu cu totul interesant în literatura noastră.
De altfel, la un moment dat a apărut o bună serie de poezie, de autor, intitulată „Poeţii oraşului Bucureşti”, copiată apoi de Editura Dacia printr-o serie dedicată altor oraşe, mai ales din Transilvania. Oricum, referitor la cele două capitale istorice şi culturale româneşti, pe un Eminescu l-aş pune oricând într-o antologie ieşeană, dar niciodată într-una bucureşteană. Dar, oricum, cu privire la Capitala României, ar fi vorba de un număr foarte mare de autori, ca atare, s-ar ridica şi problema volumului unei astfel de cărţi. Cu poeţii alba-iulieni ar fi şi mai ciudat, oraşul Alba Iulia fiind, pe vecie, se pare, ştampilat cu marca Marii Unirii, greu de înlocuit cu o marcă poetică distinctă, venită din partea poeţilor rezidenţi acolo, în ideea că poeţii „sfinţesc” locul, că ei sunt aceia care determină o marcă stilistică începătoare, originală sau distinctivă a unui spaţiu anumit.
Dar în unele cazuri, aşa cum este vorba cu capitala Unirii, un eveniment istoric de factură excepţională creează această marcă, acoperind, se pare, alte manifestări spirituale, culturale. Probabil că este nevoie, în astfel de cazuri, de o personalitate tot excepţională, iarăşi începătoare, pentru a se contura o altă marcă, în curgerea istorică şi în percepţia generală. Istoria unui spaţiu contează foarte mult din acest punct de vedere, dar numai în contextul legendei şi mitului, la care adăugăm faptul că acest spaţiu există poetic (literar) numai prin existenţa unor opere literare care transformă spaţiul trăit şi perceput într-unul imaginat, într-o heterotopie (termenul lui Michel Foucault), cu alte cuvinte, fie că spaţiul/oraşul respectiv îşi păstrează denumirea reală, fie că aceasta este înlocuită cu una imaginară. În acest sens, să ne amintim de ciclul de poeme dedicat Orăştiei de Dominic Stanca, un unicat în literatura română, o foarte modernă abordare lirică, pe urmele poetului american Edgar Lee Masters.
Cu toate acestea însă, nu putem vorbi nicicum de o „antologie a poeţilor orăşteni”, pentru simplul fapt că aceştia nu există, nici ca reprezentanţi ai unei eventuale antologii tematice, plecând de la poezia lui Dominic Stanca, nici a unei antologii care să cuprindă nativi ai locului sau scriitori puternic influenţaţi de acesta. Ca atare, o astfel de antologie se bazează şi pe faptul că există un număr relativ mare de poeţi/ scriitori aparţinători unui anumit spaţiu şi care pot fi cuprinşi împreună între copertele unei cărţi, încercând a da naştere, chiar dacă aceştia sunt de o diversitate de la sine înţeleasă, unei cuprinderi care să aibă în comun spiritul locului. La limită, putem vorbi astfel despre un determinism geografic? Cred că da, dar numai din perspectiva deschiderilor date de geografia culturală.
Astfel, Geografia culturală (Cultural Geography) abordează mai degrabă aspectele culturale, decât aspectele lumii fizice care ne înconjoară. Înţelegem Cultura ca mod integral şi integrat de viaţă, în comun, al unui grup de oameni (poezia, ca manifestare spirituală fundamentală a omului face parte, cu prisosinţă, din acest mod integral de viaţă). Similarităţile de limbă şi comportament, ideologie şi relaţii de viaţă, tehnologie, sistem de valori şi relaţii sociale îi adună pe oameni într-o Cultură. Aceasta implică şi include un sistem de comunicare pentru însuşirea şi transmiterea credinţelor, percepţiilor şi atitudinilor, inclusiv a celor instinctive, sau înnăscute.
Ca atare, Geografia Culturală reprezintă studiul variaţiilor spaţiale ale grupurilor culturale şi al funcţionării spaţiale a societăţii. Ea descrie, analizează şi sintetizează modurile în care limba, religia, economia, forma de guvernământ şi alte fenomene culturale variază sau rămân constante de la un loc la altul. În acest punct al discuţiei este necesar să amintim că încă Immanuel Kant (filosof şi geograf totodată) a vorbit, definind Geografia, despre modele spaţiale şi variaţii spaţiale, ca şi faptul că aceste modele şi variaţii implică termenii, de multă vreme consacraţi în filosofia antică şi modernă, de topos (loc, spaţiu), ethnos (etnie, neam, grup de oameni) şi ethos (spiritul, matricea spirituală a acelui grup de oameni). Continuând această paranteză, să amintim aici şi contribuţiile capitale în domeniu ale unor savanţi geografi ca Alexander von Humboldt, Carl Ritter, Paul Vidal de la Blache, Torsten Hagerstand, George Perkins Marsh, Friedrich Ratzel.
În geografia românească, merite deosebite în acest sens au avut mai ales Simion Mehedinţi (la care întâlnim şi noţiunea de localism) şi George Vâlsan, care au pus bazele Antropogeografiei şi Etnogeografiei, de fapt segmente importante, azi, ale Geografiei Culturale. Iar Dimitrie Gusti, conducătorul aşa-zisei Şcoli sociologice de la Bucureşti, nu făcea altceva în perioada interbelică, decât tot Geografie Culturală. Revenind la definirea şi obiectul Geografiei Culturale, să mai remarcăm faptul că, dacă numitele culturi sunt formate din grupuri de oameni, importanţa individului este deosebită: la nivel fundamental, cultura înseamnă interacţiune a omului cu alt om…”. (Ioan Radu Văcărescu)
Articolul scriitorului şi prietenului „Cenaclului” este de o amploare deosebită, astfel că urmarea se va putea citi mâine. Oameni de un adevărat spirit ne-au fost alături la alcătuirea acestei reviste care, dacă se va cuveni întru spirit, va deveni un sprijin real pentru atotcăutătorii de spirit şi frumos.
Valentin Leahu
