Sculptura egipteană nu s-a născut dintr-o intenţie de ordin estetic. O statuie egipteană nu era expusa spre a fi admirată pentru frumuseţea ei, ci era ascunsă (cu câteva excepţii) în penumbra templului, sau în întunericul camerei funerare. Statuile zeilor şi ale regilor din temple erau obiecte de cult, de adoraţie; iar cele păstrate în morminte erau concepute ca suport al „dublului” celui decedat.
Sculporul, cel care menţine în viaţă
Şi sculptura egipteană era dominată de ideea eternizării omului. De aceea, sculptorul era numit „cel care menţine în viaţă”. Spre a fi cât mai „fotogenice”, statuile, din lemn sau din piatră de calcar, erau policromate. Impresia de viaţă era obţinută şi prin artificiul tehnic al realizării ochilor, care aveau un contur aparte. Ochiul era realizat din piatră albă, cuarţ transparent, metal, bronz. Când era reprezenatat un faraon, trebuia neapărat creată împresia de divinitate. Astfel, era reprezentat în picioare sau pe tron, într-o atitudine calmă, senină, firească, dar totdeauna într-o poza hieratică, conştientă de omnipotenţa sa. Chiar când sunt reprezentate în mişcare, personajele au un mers rar şi măiestuos, călcând cu toată talpa; iar expresia feţei este invariabil senină, detaşată de viaţa cotidiană. Totul, cu o linişte solemnă asupra căreia pare a se proiecta conştiinţa eternităţii. Există, bineînţeles, şi o permanentă deosebire de stil între statuile personajelor solemne (zei, faraoni, regine, prinţi) şi statuile sau statuetele reprezentând demnitari de rang superior, persoane particulare sau simpli slujitori.
Capodopere sculpturale egiptene
Printre capodoperele sculpturii Regatului Vechi se numară: marele Sfinx din Giseh (capul faraonului Khefren), statuia lui Khefren (Muzeul din Cairo), grupul Mikerinos şi regina Khamerer Nebti (Muzeul din Boston), cel al prinţului Rahotep şi al prinţesei Nofret (Cairo), cel de un realism dus la grotesc al piticului Seneb şi familiei sale (Cairo); precum şi celebrele statui, a „primarului” (în lemn, Cairo) şi a scribului de la Louvre (calcar policromat) sau a celui de la Muzeul din Cairo. Din timpul Regatului Mediu: statuile faraonilor Mentuhotep I şi Sesostris I (gresie şi calcar, Cairo), sau a graţioasei purtătoare de ofrande (lemn stucat şi pictat, Louvre). Iar din epoca Regatului Nou, busturile reginei Nefertiti (calcar pictat, cel din Berlin; cuarţ, cel din Cairo); ale faraonilor Tuthmosis I, Tuthmosis III, Amenhotep II, Tutankamon şi cea a zeului Amon-Ra, şi, în primul rand, Ramses II (un granit negru sau roz; toate în muzeul egiptean din Torino). În fine, statuile „coloşilor” din Teba (27 m), reprezentându-l pe Amenofis III, precum şi cele 4 statui gigantice (20m) reprezentându-l pe Ramses II în faţa templului său din Abu-Simbel. Sculpturile de mici dimensiuni (de obicei obiecte funerare, reprezentând grupuri şi scene, de soldaţi, vâslaşi, brutari, măcelari etc.) se adaugă la registrul imaginilor vieţii egiptene.
Basorelieful
Dar cea mai bogată imagine a vieţii egiptene, în toată diversitatea ei, apare în basoreliefuri şi în pictură. De fapt, basorelieful egiptean nu este altceva decât o continuare a picturii. Tehnicile lor sunt apropiate. Desenatorul folosea materialul mai durabil al pietrei; şi pentru a da corporalitate obiectului desenat se folosea de iregularităţile naturale ale suprafeţei pietrei, delimitându-le şi accentuându-le prin intervenţia liniei de incizie şi a culorii: este începutul basoreliefului. Lucrând în basorelief, sculptorul nu caută să redea o exagerată impresie de adâncime, ci să lase privitorului senzaţia de suprafaţă plană; şi de aceea nici nu reprezenta figurile sau obiectele decât într-un singur plan, în planul intâi. Întregul ansamblu este încadrat într-un spaţiu în mod clar delimitat; iar obictele şi figurile vor fi ordonate în acest spaţiu, în funcţie de anumite axe de simetrie, fie în coloane verticale, fie în registre orizontale.
O atitudine unică a corpului omenesc
Figurarea corpului omenesc va urma anumite canoane, de la care artistul nu se va abate. Cum conceptul de „frumos uman” se referea la corp, atenţia artistului se va concentra asupra redarii corpului. Legea frontalităţii, lege absolut obligatorie în cazul statuilor, va fi aplicată în pictură şi în basorelief, dar într-un sens foarte caracteristic pentru arta egipteană. Capul este întotdeauna văzut din profil, dar ochiul este văzut din faţă. Toracele este văzut din faţă, deşi capul este reprezentat din profil, în timp ce partea inferioară a corpului, precum şi picioarele sunt figurate din profil, iar braţele figurează în atitudini contrastante unul cu celalalt. Dar toate acestea la un loc alcătuiesc un farmec care îi este specific doar artei egiptene. Dar şi în arta basoreliefului, practicată de-a lungul a trei milenii, se va recunoaşte, evident, o fluctuaţie chiar de la o dinastie la alta, o varietate de modalităţi, de teme, de tehnică (relief plat sau uşor proeminent, sau bombat sau altorelief); precum şi o varietate de execuţie (în stil tradiţional, relativ limitată, liberă, stângace, corect realistă, de virtuozitate sau stilizată).
