Când ascultăm muzică suntem capabili să distingem înălţimea notelor, cele grave, cele ascuţite. Un muzician experimentat le poate numi: do, re, mi etc. În faţa unui sunet izolat, cea mai mare parte dintre noi nu poate recunoaşte un La sau un Sol. Iar într-un context muzical e cu totul imposibil. O putem face doar dacă avem o ureche absolută. O putere „magică” ce permite recunoaşterea instantanee, la fel de uşor cum recunoaştem culorile; orice notă, emisă vocal sau de un instrument devine identificabilă. Mozart, de pildă, era dotat cu un astfel de „organ”. Sau Ella Fitzgerald şi mulţi, mulţi alţi muzicieni şi cântăreţi al căror număr nu depaşeşte 2000. E posibil însă să fim dotaţi cu această capacitate potenţială. Într-un studiu american a fost comparată audiţia unor adulţi cu cea a unor bebelusi de 8 luni şi s-a constatat că micuţii fac mai bine diferenţa între notele izolate. Asta înseamnă că suntem născuţi cu această percepţie auditivă mai mult sau mai puţin performantă, dar cei mai mulţi dintre noi o pierd cu timpul. Pentru a o păstra, cea mai buna soluţie ar fi aceea de a exersa cât mai devreme posibil. 50% dintre cei care încep studiul muzicii înainte de 4 ani îşi activează urechea absolută. După 12 ani, procentul scade la 2%. Dar asta nu înseamnă că nu poţi deveni muzician şi fără acest dar de la Dumnezeu. Cu pasiune şi muncă, şi cu talent, evident, poţi deveni un pianist de renume sau un rocker cu mii de fani. (A.M.)
