În momentele în care tuturor ni se părea inevitabilă demisia sau demiterea Monicăi Iacob Ridzi, aflăm, cu stupefacţie, că acela care a demisionat din conducerea Ministerului Tineretului şi Sportului este secretarul de stat Octavian Belu. Am spus „cu stupefacţie” pentru că aşa am ajuns să primim, după decenii de tâmpire colectivă, o decizie absolut normală şi profund morală.
Nu vreau să răpesc inutil timpul cititorilor încercând să dezvolt prea mult o paralelă între ce reprezintă Octavian Belu pentru sportul nostru, dar şi pentru cel mondial, şi ce nu reprezintă Monica Iacob Ridzi pentru politica noastră. Belu este un om de sport şi un caracter exemplar, în vreme ce Ridzi este o măruntă abjecţie fardată strident cu masca unor calităţi inexistente. Belu a făcut performanţă de nivel maxim pentru că aşa a fost educat şi aşa s-a format, în vreme ce Ridzi este produsul unor şcoli particulare plătite cu mult peste inexistenta lor valoare. Belu are o numai o diplomă de absolvire a unei Academii de sport parcurse cu temeinicie şi un carnet de antrenor îmbrăcat în aurul obţinut în cele mai dificile competiţii posibile, în vreme ce Ridzi a absolvitdouă facultăţi, are masterate şi doctorat în domenii diferite unul de altul, care nu îi conferă, de fapt, nicio competenţă reală. În fine, Belu a produs autentici campioni, în vreme ce Ridzi nu se poate lăuda decât cu sprijinul acordat unei agramate, devenită, din bani publici deturnaţi, o nedemnă reprezentată a României în Parlamentul European, prilej de batjocură continentală la adresa ei, a părintelui său şi a ţării de unde provine.
Este absolut firească demisia lui Octavian Belu. N-a mai admis să facă parte dintr-o structură guvernamentală murdărită de prezenţa în fruntea sa a unei activiste căpoase şi infatuate, căria era obligat să se subordoneze. Câţi dintre actualii secretari de stat au puterea sau pornirea să-l imite? Cu sigurnaţă, niciunul. Ceea ce spune totul despre modul în care este condusă România de azi, de către falşi specialişti, ajunşi în funcţii-cheie doar datorită devotamentului orb faţă de un partid şi, mai ales, pentru ofrandele aduse acestuia, prin cei mai de seamă reprezentanţi ai lui.
Să nu credeţi că a învăţat ceva, cineva, din acest gest. Cu atât mai mult cu cât el este cu adevărat pilduitor. Cine mai e capabil să renunţe la nişte privilegii din care se înfruntă fără vreun merit real? Şi, mai ales, încotro s-o apuce, lipsit de vreo calificare serioasă fiind? Să redevină Vasile Blaga vameş? Să se întoarcă Dan Nica la Poşta din Galaţi? Sau Elena Udrea în avocatură? O vedeţi pe Monica Iacob Ridzi lucrând iar la băcănia primei sale tinereţi sau în ansamblul de dansuri populare „Parângul”? Unde să se mai ducă însuşi premierul? Să fie un biet cadru didactic, plătit aşa cum sunt profesorii astăzi? Belu are în urma sa glorie şi poate avea şi în viitor. Ceilalţi nominalizaţi – dintre cei peste 70 de miniştri şi secretari de stat câţi numără România (spre deosebire de Italia, care nu are decât 37!) – au în spate cariere cenuşii, iar înainte le stă doar posibilitatea de-a se întoarce la afaceri dubioase ori a cheltui ceea ce au reuşit să obţină – fără cinste şi fără calităţi – în anii când s-au înfrunptat din banii obţinuţi pe politică de două parale şi din participări la guvernări dezastruoase, precum cea prezentă.
Singurul profesionist galonat din Guvernul României, singurul membru al Executivului care-şi merita cu prisosinţă locul acolo a demisionat. Spre ruşinea şi blamul celor rămaşi să lâncezească pe mai departe prin cabinete ministeriale şi să ducă, din nepricepere şi rele apucături, ţara de râpă. Preşdintele Traian Băsescu a considerat „minor” subiectul-scandal Ridzi, considerându-l a nu fi la înălţimea preocupărilor sale, de chefliu de week-end prin satele ţării, ci undeva pe la genunchiul broaştei, adică de competenţa slugilor sale de prin Parlamentul şi Guvernul de care, acum, se dezice. Dar nici în legătură cu subiectul-palmă Belu n-a scos un cuvânt, preferând să se pupe, prin Mureş, cu o „doamnă romă”, spre neţărmurita bucurie a bietei sale neveste.
Dacă Octavian Belu n-ar fi procedat astfel, dacă n-ar fi avut strălucirea de gând şi de firesc orgoliu rănit a unei decizii demne, poate că episodul Ridzi ar fi fost dat curând uitării. Dar, în aceste condiţii, suntem obligaţi să ne privim în oglindă şi să ne spunem: am vrut Ridzi, n-avem Belu. Am rămas cu un pretins doctor în protecţia muncii pe post de ministru al Sportului şi am pierdut o emblemă a Sportului românesc. Naţie blestemată sau doar inconştientă?
Horaţiu Vlăsceanu
