Inevitabil s-a propus: Justiţia a intrat în război, având ca prim adversar Guvernul, adică puterea executivă. Inutil de spus că acest război ne costă imens pe noi, cetăţenii de rând.
Nu poţi să te pronunţi în cunoştinţă de cauză în legătură cu situaţia reală a Justiţiei Româneşti din anul 2009 decât dacă ajungi la o instanţă de judecată, cu o problemă anume. Personal, am fost, zilele trecute la o judecătorie de sector din Bucureşti pentru a obţine legalizarea unui act din arhivă. Coada la care am fost nevoit să mă aşez număra câteva zeci de persoane, deşi arhiva se deschisese de numai câteva minute. Pe holul îngust – căldură şi vociferări. În încăperea în care am intrat după mai bine de un ceas – doar două femei. Amabile, deşi evident stresate. Mi s-a dat un termen de două săptămâni, atrăgându-mi-se, însă, atenţia asupra faptului că-mi va fi extrem de greu să găsesc timbre judiciare.
Am încercat, să aflu amănunte suplimentare chiar în incinta instanţei, la biroul de unde s-ar fi putu cumpăra timbre judiciare. „Nu găsiţi nicăieri – mi s-a spus – Ministerul Justiţiei n-a mai comandat”. Şi-atunci, cum îmi pot legaliza actul obţinut? „Nu ştiu, nu există altă posibilitate.” Simplu. Dacă mai adăugăm şi faptul, de neconceput într-o ţară europeană, că instanţele nu au bani nici măcar pentru expedierea citaţiilor, că nu mai au hârtii cu antet şi câte alte mărunţişuri, putem înţelege câte ceva din mizeria în care se zbat oamenii Justiţiei. Şi noi, alături de ei.
S.a tot vorbit despre ineficienţa actului de justiţie, despre tergiversări de procese, despre sentinţe dubioase, favorizând infractorii. Vor fi fiind, cu toate, adevărate aceste acuze. Chiar dacă nu se poate generaliza în absolut. Dar de aici şi până a face din Justiţie oaia neagrp – singura! – din societatea românească, drumul e prea lung. Şi riscant de străbătut. Cert este că Ministerul Justiţiei, ca parte a Executivului, are cu totul alte obiective şi altă viziune decât oamenii care lucrează, efectiv, în instanţele de judecată.
Ai sentimentul că actualul ministru îşi urăşte şi-şi dispreţuieşte colegii de breaslă, răspunzând altor comandamente decât creşterea prestigiului Justiţiei în societatea românească. În vreme ce parlamentarii – puterea legislativă – îşi stabilesc singuri drepturile băneşti, fără a da socoteală cuiva, în timp ce Guvernul are propriile-i modalităţi de a-şi plăti aparatul birocratic, Justiţiei i se contestă acest drept. Dincolo de probleme financiare, inerente, apar şi altele, ţinând de orgoliul profesional.
Cei care împart dreptatea – cum-necum – în România se consideră, la rândul lor, nedreptăţiţi. Şi acţionează ca atare, perturbând grav bunul mers al unei activităţi vitale pentru statul nostru, măcinat de neînţelegeri, de nemulţumiri şi de corupţie.
Nu poate rezulta nimic bun din acest război, care tot stă să se declanşeze de ceva vreme încoace, stimulat şi de atacurile repetate la adresa Justiţiei formulate, cu cele mai diferite prilejuri, de însuşi şeful statului. Magistraţii solicită demiterea ministrului Predoiu. Nu li se va da satisfacţie. Conflictul va escalada, fără ca cineva să-i evalueze posibilele urmări.
Nu traversăm, acum, un moment deloc fast. Războiul despre care vorbesc este tot ce ne mai lipsea. El adânceşte suplimentar starea de criză în care se găseşte ţara, deteminând instaurarea absolută a haosului. Lipsiţi de un Guvern de profesionişti autentici, cu un Parlament care face doar figuraţie nereuşită, ne trezim acum şi cu o Justiţie debusolată, ositlă celolalte două puteri.
Rolul de mediator între puterile statuui, care-i revine, prin Constituţie, preşedintelui României ar trebui să fie îndeplinit fără ezitare. Dar cum preşedintele este deja aşezat, cum îi e obiceiul, pe o anumită parte a baricadei, nu se întrevăd soluţii din această direcţie.
Ne rămâne doar să privim această dispută care ne alterează serios imaginea de ţară neguvernabilă, în care preşdeintele se proclamă jucător, premierul dă la coasă, iar, miniştrii călăresc sau se arată indiferenţi faţă de risipirea banului public, incapabili să găsească soluţiile cele mai potrivite pe care situaţia grea prin care trecem le-ar impune.
Horaţiu Vlăsceanu
