Zvon de larmă, clipă de clipă, în România acestor zile. De fapt, avem de-a face cu o muţenie gălăgioasă – fenomen ciudat, care prefigurează un soi de panică generalizată, mai ales în condiţiile unei totale lipse de comunicare între cei care iau decizii şi aceia asupra cărora se răsfrâng aceste hotărâri. Puterea actuală se dovedeşte a fi periculos de nevolnică, pe măsura nepriceperii sale în a gestiona problemele unei ţări aflate în plină criză, cu efecte la toate palierele vieţii economice, sociale şi politice.
În fond, Puterea nu are ce spune pentru că nu ştie ce să facă. În momentul în care ministrul Economiei declară public că Guvernul a greşit atunci când a introdus impozitul forfetar – unanim contestat ca o măsură păguboasă – nu prea mai ai ce spune, decât că, pe lângă faptul că e incopetent, actualul Executiv este şi surd. Surd, însă fudul. Nu ţine cont de avertismentele lansate de mediul de afaceri, de partenerii sociali. Face numai cum îl duce capul. Şi capul, cum bine se vede, nu-l prea duce.
Pretinsele măsuri anticriză au afundat ţara şi oamenii săi în sărăcie. Iar viitorul arată dezastruos. Nu se iase dintr-o situaţie grea jucând totul pe cartea zgârceniei fără perspective. E nevoie de inteligenţă, de un dram de imaginaţie, de care tinichigiii nu prea dispun, îndeobşte. E drept că nici tâmpiţii. Ar fi trebuit, mai curând, încercat cu „filosofii”. Dar nu e timpul lor, acum.
Nu ştim, ceea ce este foarte grav, cum stă, în realitate, ţara – la momentul de faţă. Ştim doar că se tot îndatorează, fără vreun orizont precis .Şi mai ştim că banul public e risipit, prea adesea, din felurite interese, dar şi din ignoranţă. Ba mai ştim ceva: că suntem minţiţi sistematic. Şi nici măcar nu suntem minţiţi frumos, ci grosolan. Iar când nu mint, politicienii aflaţi la putere tac sau se ascund în spatele unor formule standardizate, dezvăluindu-le golurile de gândire şi deficitul de personalitate. Spun toţi aceleaşi refrene enervante. Aceleaşi truisme, ca în cazul Monicăi Iacob Ridzi. Cum că, dacă va fi dovedit, hoţul nu va fi apărat. Dar, până atunci, e liber să guverneze. Chiar dacă apelează la trucuri josnice, precum prezenţa, pe şest, a numitul ministru la şedinţa conducerii partidului său, nerecunoscută nici chiar de unii pretinşi campioni ai corectitudinii aparente şi doar declarative, precum Gheorghe Flutur, cel care a spus că „nu ştie” dacă doamna Ridzi a fost sau nu în sala unde s-a aflat şi el, preţ de vreo două ceasuri!
Miniştrii tac, aşadar, atunci când ar trebui să vorbească deschis despre situaţia în care se găseşte România şi noi toţi – mai puţin Ei, demnitarii, neatinşi decât de obişnuita lor criză morală. Toţi aceşti indivizi nu se grozăvesc decât în ceea ce priveşte limitarea drepturilor salariale, obţinute prin lege, sau demiterile în lanţ. Dar niciunul nu-şi doreşte ca propria-i pungă să fie afectată. Emil Boc strânge bani în disperare, dar nu se gândeşte să-şi micşoreze leafa, pe care o ia pentru a duce ţara de râpă. Traian Băsescu îşi petrece, fără urmă de grijă, sfârşiturile de săptămână la ţară, la gargară cu amărâţii de săteni, care-i dau să mănânce şi să bea pe gratis, că doar trebuie să fim solidari cu cei aflaţi la ananghie.
S-a ajuns cu minciuna până acolo încât acuzăm însăşi Uniunea Europeană pentru haosul în care ne-au târât guvernanţii noştri. Curând, Europa va fi vinovată şi pentru că n-or să mai fie bani de salarii şi de pensii. Iar din lucrul la coasă şi lopată nu poţi plăti o întreagă naţiune, cum ne sugerează, caraghios, premierul.
Populaţia e nemulţumită şi derutată, nefiindu-i clar înspre ce anume ne îndreptăm. Nimeni nu-i oferă un răpuns limpede – nici preşedintele ţării, nici primul ministru, extaziat de izbânda programului „Prima casă”, în urma căruia o tânără familie care lucrează la…Renault şi plătea până acum 350 de euro pe chirie şi-a luat un biet apartament vechi în Colentina. Răsunătoare izbândă, emblematică pentru biruinţele cu care se poate lăuda Cabinetul Boc!
Hanibal Giurgescu
