Avem un Guvern, creat de Traian Băsescu şi condus, în aparenţă, de Emil Boc, de o remarcabilă responsabilitate. Denăzi, şi-a angajat-o pe Codul Penal şi pe cel Civil. Intenţionează, cel puţin aşa reiese din declaraţiile publice, să facă acelaţi lucru şi în aceea ce priveşte legea salarizării unice a bugetarilor, dar şi în privinţa legilor Educaţiei. Timp în care Parlamentul şomează, neuitând să cheltuie tot ceea ce îi permite bugetul prpriu, ba chiar şi ceva pe deasupra.
Din duşman declarat al lui Traian Băsescu, Legislativul a devenit cârpa de şters pantofii a acestuia. Guvernul e mare şi tare. Chiar dacă avem un Guvern mai controversat decât toate cele care l-au precedat. Un Guvern lipsit de personalităţi autentice. Un Guvern de cioflingari, cum ar spune omul de la ţară. Niciun ministru nu stă grozav pe craca lui. Niciunul nu are rezultate sau competenţe specifice. Începând cu premierul care, jurist pretinzându-se a fi, este campionul absolut al ordonanţelor neconstituţionale. Ceea ce nu-i puţin lucru, mai ales că se zice că ar fi şi constituţionaist ca formaţie.
Despre membrii Cabinetul său nu sunt prea multe zis. În legătură cu cei care fac parte din PD-L s-au pronunţat ferm şi exact social-democraţii. Chiar dacă au regizat sceneta respectivă, de la Turnu Măgurele, au sfârşit prin a spune ceea ce ştia toată lumea. Dar nici ei nu stau grozav. Educaţia este în prăpastie, Nica e o umbră, nu un vice-premier, ba chiar şi ministru de Interne pe deasupra, cei doi Sârbu nu se pot lăuda decât cu contrperformanţe, Ponta e pontat în condica de prezenţă, fără a se şti precis cu ce ocupă şi tot aşa.
Dar iată că, plin de tupeu, înfoiat ca un cocş în preajma tăierii, Guvernul îşi asumă respensabilităţi, în iresponsabilitatea lui. Se poate paris, cu sută la sută şanse de câştig, că proaspăt asumatele Coduri juridice vor reprezenta teren de ţintă pentru Curtea Costituţională.
Acelaşi Guvern le conţine pe doamnele Monica Ridzi şi Elena Udrea, care au înţeles că, odată ajunse acolo, pot face doar ceea ce poftesc, tratând banul public la fel ca pe acela adus, fără muncă, de bărbaţii care le sunt prin preajmă. Mărginite şi îngânfate, cele două au ajuns în postura de demnitari la fel ca şi noii directori ai deconcentratelor judţene – prin concurs de împrejurări. Ar fi trebuit să roşească multe obrazuri în urma unor astfel de numiri. Dar cel mai important dintre toate rămâne, ca de obicei, stacojiu.
Guvernul face şi desface (mult mai mult decât face) absolut totul în această ţară. Parlamentul există doar pentru a proceda la alcătuirea de comisii care să constate ce tâmpenii au făcut miniştrii. Chiar dacă premierul se antepronunţă fără jenă, cum a făcut-o în cazul trupeistei de la Tineret şi Sport.
Prea, mult hulită de şeful statului, ca fiind subordonată unor moguli ce-i doresc pierirea, e iarăşi cumpărată din bani publici, ca pe vremea lui Năstase, atunci când Boc acuza aceste josnice practici. Acum, ele au devenit normale. Cum la fel de normal este ca fabrica lui Mircea Rusu, de la Band, să ia foc, după o dispută a acestuia cu partidul căruia i-a compus imnul, sau să fie spart apartamentul unei domnişoare Vass, după ce a aceasta a fost acuzată de EBA că i-ar purta sâmbetele.
Responsabilitatea Guvernului ar trebui, înainte de orice, probată, înainte de a fi asumată. Mai ales în vremuri de criză. Într-un timp pe care nu-l înţelege, într-o perioadă ridicând probleme de urgentă şi eficientă decizie, Executivul se piaptănă, admirându-se în oglindă. Puşca şi cureaua lată, invocate hilar de Emil Boc, au devenit pretext de bancuri. Ca şi urarea „Să trăiţi bine!”
De o jumătate de an, Guvernul operează doar cu jumătăţi de măsură. Coaliţia scârţâie din toate încheieturile, iar componenţii ei se dispreţuiesc reciproc parcă mai abitir decât îi dipreţuim noi pe toţi. Aşa treversăm criza: asumându-ne responsabilităţi de care suntem străini.
Horaţiu Vlăsceanu
