Sfântul Maxim Mărturisitorul a văzut în Cosmos o biserică în care locuieşte şi prin care se străvede Dumnezeu.
Şi precum locaşul bisericesc ţine într-o unitate pe credincioşii mireni aflaţi în naos şi pe preoţii aflaţi în altar, şi toţi împreună înaintează spre Dumnezeu, şi prin aceasta spre o tot mai accentuată unire şi între ei, tot aşa şi afecţiunea cosmică ţine într-o unitate mulţimea lucrurilor, a fiinţelor văzute şi nevăzute care înaintează tot mai mult spre Dumnezeu şi prin aceasta şi între ele. Sfântul Maxim înţelege, se pare, prin Cosmos ca locaş al lui Dumnezeu în mod deosebit omenirea, şi lumea neînsufleţită ţine de acest locaş numai întrucât omenirea nu poate exista şi lucra fără ea. Preoţii nevăzuţi socotiţi ca stând în altarul locaşului cosmic al lui Dumnezeu sunt îngerii care stau în planul nevăzut ca într-un altar. Teologul ortodox Al. Schmemann vede ca locaş cosmic al lui Dumnezeu universul fizic, iar pe om îl vede ca preot al lui. El spune: „Omul a fost creat ca preot al lumii, pe care o oferă ca jertfă a iubirii şi a laudei lui Dumnezeu şi cheamă prin această veşnică euharistie iubirea lui Dumnezeu asupra lumii… Hristos este singurul preot adevărat pentru că este unicul bărbat desăvârşit… în Hristos Cel adevărat este esenţa preoţiei ca iubire. Şi de aceea, preoţia este esenţa vieţii.
Căci în El a fost omorâtă moartea şi s-a ivit viaţa" (Aus der Freude leben, p. 113). Ceea ce spune Schmemann în continuare despre Hristos ca bărbat şi despre lume ca femeie, arată că şi el înţelege de fapt prin Cosmos ca biserică omenirea. Dar în aceasta arată că nu duce până la capăt ideea omului ca preot în cosmosul ca locaş al lui Dumnezeu. Însă în înţelegerea omenirii ca femeie adusă ca jertfă e ceva din ideea poeziei populare româneşti despre Manole (Emanuel), care-şi jertfeşte femeia. În poezia românească se vorbeşte nu numai de jertfa femeii aduse de bărbat, ci şi de jertfa proprie a bărbatului. Şi în ea se face o deosebire între jertfa celor doi şi biserică. Femeia e zidită ca jertfă în biserică, iar bărbatul devine prin jertfă izvor de apă dătătoare de putere.
Dar nici la Schmemann, nici în poezia românească, nu se vede cosmosul fizic propriu-zis ca biserică. De fapt însă, şi cosmosul propriu-zis este un locaş al lui Dumnezeu, al cărui preot este omul. Cosmosul îl arată pe Dumnezeu în armonia raţiunilor sale şi prin ele laudă şi el pe Dumnezeu. Dar lauda adusă de Cosmos lui Dumnezeu n-ar fi deplină dacă n-ar fi preluată şi perfecţionată în mod conştient de om, adică de omenire. Astfel, cosmosul constituie, împreună cu omul, un locaş al lui Dumnezeu, dar omul este, în acelaşi timp, şi preot în acest locaş. Cosmosul este un locaş care laudă şi el pe Dumnezeu, dar lauda lui nu este deplină fără om. Şi omul este un preot în acest locaş, dar nu poate lăuda pe Dumnezeu cu adevărat fără acest locaş.
Dar numai când Fiul lui Dumnezeu se face om, poate scăpa acest locaş cosmic de moarte din care face parte şi omul, fără să-şi piardă şi caracterul de preot. Omul este preotul imperfect, care pe de o parte laudă pe Dumnezeu prin Cosmos, iar pe de alta aduce în Cosmos şi în sine moartea. Numai omul desăvârşit, realizat în Hristos, scapă omenirea de moarte, întrucât se dăruieşte pe Sine prin moarte lui Dumnezeu şi acceptă ca lumea însăşi să moară pentru şi în El. Este ceea ce se cere şi omului să facă. Sfântul Apostol Pavel zice: „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, eu pentru lume" (Gal. 6, 14). Omul răstignit pentru lume scapă de moarte cum scapă şi lumea, care este răstignită pentru şi în om. Lumea răstignită pentru şi în om nu se pierde, ci se transfigurează. Căci ea este dăruită prin această moarte lui Dumnezeu.
Noi vedem prin lume pe Dumnezeu, dar e pericol şi să nu-L vedem, când ne alipim de ea. Trebuie să ne dezlipm de ea prin cruce, ca să vedem prin ea pe Dumnezeu. Sau trebuie să facem să moară pentru sau în noi în forma ei ispititoare, ca să se transfigureze pentru şi prin noi, ca să se cureţe, ca să se facă transparentă pentru Dumnezeu. Lumea trebuie restabilită, înduhovnicită pentru şi în noi în forma în care a fost creată de Dumnezeu, ca să redevină locaşul curat al lui Dumnezeu. Aşa cum locaşul bisericesc numai sfinţit devine locaş al lui Dumnezeu, aşa şi lucrurile lumii numai sfinţite prin depărtarea de chipul ispitelor sau prin curăţirea lor de ceea ce ne poate ispiti devin un astfel de locaş. (A.M.)
