Aflat în plin Festival de Teatru, Sibiul are o notă caldă de gânduri, de spectacole, de fanfare, cu toate că ploaia intră în oasele spectatorilor şi frigul se lasă peste noapte, plecând a minciună spre dimineaţă, înlocuit de un soare cu dinţi.
„Cenaclul de la Păltiniş” naşte controverse şi simpatii de la o zi la alta. Maestrul Cornel Ungureanu părea, mai zilele trecute, nemulţumit de forma grafică pe alocuri. Regizorul Ion Cocora a fost încântat de idee. Ştefan Popa Popa-s, dispus să ne sprijine cu desene. Scriitorul Dumitru Chioariu ne întreabă, persiflant, dacă mai apărem. Alt om de cultură, Cătălin Ştefănescu, de la Televiziunea Română, s-a arătat interesat de proiect şi ne-a vorbit laudativ, mai ales că în paginile revistei l-a găsit, cu plăcută surprindere, pe fostul său coleg de facultate, poetul Adrian Suciu. Adi e un poet boem sau un boem poet pe care l-am cunoscut la Serile ARTgotice, apoi la Bucureşti, preţ de o bere, care a plătit-o el, ştiind că proiectul meu de „Cenaclul de la Păltiniş” nu îmbogăţeşte pe nimeni.
Şi a fost prompt la rugămintea mea de a apărea în demersul nostru editorial. După ce m-a avertizat să nu umblu la versuri, chiar dacă sunt mai puţin ortodoxe, a scris despre el o prezentare „şuchie”: „Adrian Suciu (n. 21 decembrie 1970, Năsăud) are o biografie agitată, în plină desfăşurare: miner, electrician, bişniţar, ziarist, profesor, ziarist, om de afaceri, consilier politic, expert parlamentar, lider sindical (până acum). Autor al unui număr de cărţi care i-au adus o oarecare notorietate în cercurile literare, o sumă neglijabilă de bani şi prezenţa în cartea cu cei mai mulţi morţi din cultura română: Dicţionarul General al Literaturii Române. Numeroase premii literare, prezent în dicţionare şi antologii în ţară şi străinătate. Membru al USR, filiala Sibiu. Alte detalii, pentru cei interesaţi, pe site-ul personal: www.adriansuciu.ro”. Să vorbească acum poezia din sufletul lui, aşa cum e scrisă ea făr㠄”:
„Mîna mea
Oraşul este indiferent
ca măruntaiele unei păsări de noapte înjunghiate.
Tu ştii că sărbătorile sînt perfecte să îmbătrîneşti mult şi singur
sub masca fericirii de ocazie: eşti înduioşătoare
ca un ateu aprinzînd lumînări pentru morţi
în ideea că nu se ştie niciodată.
Mîna mea ca o viperă
îngheţată între sînul tău şi cearşaful cu urme de trupuri şi somn. Mîna
mea ca un animal dispărut într-o rezervaţie de animale-mblînzite.
Sînt vinovat pentru mai multe zile. Mîna mea îngheţată
e singurul monument pe care-l ridic.
Ca un cearşaf alb într-un război alb.
sărut ratat
Dintre minciuni, iubirea e singura inutilă
(ca o linguriţă exactă la ceaşcă atunci când nu pui zahăr în ea);
măsura banală a lipsei de imaginaţie
– iubirea.
Vagoane de literatură doar să acopere provizoriu
puţinătatea, pateticul şi ridicolul coitului. Mulţimi de tomuri,
tratate, volume, să ne asigure că există un ceva după ori înaintea
intromisiunii.
Multe vorbe… Iar poemul e
forma de ingenuitate a unei actriţe porno care crede în Moş Crăciun.
Poemul e măreţia laptelui strivit între dinţi, pe care am cunoscut-o.
(Tata a cunoscut-o şi el, cu aceeaşi femeie).
Poemul e un sărut ratat cu o femeie trecută.
peronul nouă
s-au risipit nopţile albe.
ne-au uitat arborii de cafea şi măceşii
prin gările înserate. femei şi bărbaţi
poartă cămăşi la peronul nouă.
fiecare îşi poartă cămaşa
doar eu te privesc
de parcă aş fi
inculpat într-un proces nesfîrşit.
eşti atît de frumoasă încît e sigur
că mădularele tuturor bărbaţilor
care au trecut prin tine
miroseau a pajişti înflorite.
există riscuri
mă săruţi ironic
iubeşti aerul sărat
presupui că hazardul e plictisitor
cunoşti oameni care au cabane la ţară
la o oră de mers cu maşina
uneori mergi acolo
suporţi exilul campestru
coitul tăcerea
a doua şansă
bărbaţii sînt un şir de chirurgi
săli de aşteptare răcoroase
fundaluri vii
eşantioane de cancer aseptic
suspin cînd te văd
ca la un film despre cîinii vagabonzi
dar nu din aceleaşi motive
există riscul să îţi juleşti genunchii
există riscul să facem escale neaşteptate
cumpărături inutile
victime colaterale
există riscuri
mitologii amînate
aş redacta o nouă mitologie
despre dragoste:
ador să-ţi număr hainele dimineaţa
despre război:
să nu ne încurce în pat
despre beţie:
unii scuipă prin cîrciumi
cum ar scuipa în burţile mamelor
pereţii goi şi gravi şi merele negre
ai cunoscut doar bărbaţi care pleacă
nici unul nu şi-a pus pentru tine
sufletul de duminică
n-a fost de partea ta
n-a desenat rochii
în care să arăţi ca o regină polară
chiar şi veştile de la ei spun
doar că nu e uşor
să trăieşti
cu amintirea atîtor taxiuri
trecutul umblă toată ziua pe străzi
sînt multe feluri în care se vede
mereu dai peste cineva de atunci
de parcă timpul ar fi un şir de nimicuri ieftine
dăruite din obligaţie
cred că înfrîngerea sîngelui e o boală
să te rogi într-o limbă pe care n-o ştii
să-ţi lingă mîinile cîinii bătuţi
toţi supravieţuim unui număr
de întîlniri neprevăzute
Alungarea femeilor
Eu nu mi-am plîns niciodată de milă.
Am prieteni care îmi jură că merit să fiu mîntuit.
Ne ridicăm de la masă
ca dintr-o carte goală şi ne fugărim femeile cu pietre.
Ele rîd şi vor să mai stea.
Nu-mi plîng de milă.
Rar, mă gîndesc că, dacă ar trăi mama,
m-aş spînzura de mama…
am vorbit cu mama
am vorbit cu mama azi-noapte.
(explodau artificii în vis,
explodau castanii în parc).
„alo! alo!”, a spus şi-apoi m-a ascultat
într-o tăcere metalică.
i-am povestit înfrigurat ultimii treizeci de ani
fără ea ca şi cînd ar fi fost o sărbătoare continuă
şi fiecare înfrîngere o invitaţie la bal.
„alo! alo!” a spus
şi-a început să plîngă ca un copil prost. am alinat-o
povestindu-i două fotografii uzate din care o ştiu
nepoţii ei. i-am explicat cum a fost prima zi
de şcoală. cum am înfiat primul cîine vagabond.
cum mă strîngeau pantofii noi la prima nuntă.
„alo!” a spus „alo!” şi s-a închis.
n-am apucat să-i spun:
mamă ai tăi au uitat că locurile de veci
pe pămînt se plătesc o dată la treizeci de ani. sau
n-au numărat anii cu grijă.
bref, te-a şters de pe harta locurilor de veci
un măcelar cocoşat.
să mă mai suni cînd visezi
chiar dacă telefonul e vechi şi legătura proastă” (Adrian Sârbu)
Oare se poate „poezi” pe praful ăsta de „criză” sau de recesiune cum se mai numeşte? Uite că da! Şi într-un fel aparte. Adrian Suciu îi spune mamei sale că „locurile de veci pe pământ se plătesc o dată la treizeci de ani”, Eugen Evu vânează curcubee la Deva ori Hunedoara, Cornel Ungureanu ne sfătuieşte să avem tiraj mai mare de poeme, Silviu Guga trece de la proză la poezie, în drum spre Ipoteşti, Jean Văcărescu, în „Arborele cu vrăbii”, gândeşte la Boris Pasternak („Cu ochi de fulgi, prin întuneric, Iernile mă caută pe-acasă”), Dan Mircea Cipariu (preşedintele poeţilor Bucureştilor) a trecut la poezie politică, anunţându-şi confraţii de la Uniunea Mare că e ceva putred în organigrama lor… Şi vom „poezi” mai departe, cu Brumaru care-i scrie iubitei „ce-şi plimbă pisica în leasă” ori Liviu Vişan cu inegalabilele „Licenţioase”, ori, de ce nu, cu Mircea Dinescu, citându-se în „Cotidianul” (din volumul „O beţie cu Marx”, 1996) cu „Scrisoare către Vaclav Havel aruncată la coş”.
Ei, bine, dacă în fiecare zi am citi o poezie, nu am deveni, oare, mai buni?
Valentin Leahu
