Puţini dintre prieteni sau cititori, de duşmani nu mai vorbesc, ştiu că în spatele analistului şi ziaristului Horia Tabacu se ascunde un talent remarcabil de scriitor. Ştiam acest lucru de mai mulţi ani, poate chiar 15, de pe vremea când comiteam reviste la modă, de povestiri mai mult sau mai puţin autentice. Aşa că nu mare mi-a fost mirarea când am primit un text de rasă scriitoricească din partea lui. În consecinţă, în prima apariţie a „Cenaclului de la Păltiniş”, Horia nu a fost doar editorialist, la rugămintea mea, ci şi semnatarul unei proze scurte de excepţie, pe care o dăruiesc cititorilor rubricii, în continuare:
„ A DOUA ZI DUPĂ CEA MAI FRUMOASĂ EXCURSIE
Când pleci atât de departe, până la aeroport, nu este nimic interesant şi, chiar dacă priveşti pe fereastră, trecătorii, casele şi câmpul nu se deosebesc, scurgându-se indiferent cu atât mai mult că ghidul tot înşiră formalităţile vamale. În spatele tuturor declaraţiilor şi al ştampilelor, dincolo de soldaţii cu arme fără cartuşe, ale căror gânduri fac, probabil, zilnic, înconjurul lumii, stă un avion elegant cu stewardese care zâmbesc înşelător şi, după un drum scurt, oraşul Kiev, al treilea din cea mai mare ţară a lumii, aşteaptă cu o oarecare tandreţe, chiar dacă excursia are doar trei zile şi un program foarte încărcat pentru ca uteciştii care iau parte la ea să dobândească un bagaj cât mai mare de cunoştinţe în vederea lărgirii orizontului. În avion, se vorbeşte întâi în ruseşte şi doar când stewardesa se adresează, în sfârşit, în limba engleză pasagerii primesc indiferenţi salutul căpitanului şi află la ce altitudine vor zbura, cât o să dureze… Se dau bomboane şi se leagă centurile de siguranţă.
Rodica vorbeşte cu fata lângă care stă. Centura ei nu se închide. Avionul se învârte pe câteva piste, jucându-se ca un şofer în parcare. La un moment dat, se opreşte, asemenea unei pisici la pândă. Maca şi Valentin discută despre motoare şi despre faptul că avionul are carlinga aproape dedesubt. Exact ca o pisică, începe să tremure, doar că zgomotul e mare. Rodica nu a mai fost cu avionul şi se cam teme. Stewardesele se plimbă şi zâmbesc amabil. Nici Valentin nu a mai zburat, dar nu spune. Maca vorbeşte despre paraşutism. Se aud greu. Avionul decolează impetuos. Rodica se uită gânditoare pe geam. Totul devine un zumzet. Parcă ar fi o seră. Valentin se gândeşte că avionul seamănă cu metroul sau atmosfera e aceeaşi. Mergi, parcă, prin gol. Pe geam, norii par munţi de zăpadă. Se servesc băuturi. Rodica tace. Ghidul încearcă să intre în vorbă cu o stewardesă.
Valentin şi cu Maca discută despre armată. Avionul survolează un fluviu sau o mare. De sus nimic nu se vede. Rodica vrea să noteze într-un carneţel, dar nu ştie ce. La microfon se spune despre asta, dar nu se înţelege. Stewardesele stau lângă ghid şi se tocmesc în legătură cu un parfum franţuzesc. Avionul face tot felul de mişcări ce dinăuntru cu greu se simt. Încep să se gândească, aproape toţi, la Kiev. Oraşul se aude la microfon, dar nu se vede. Din nou centuri şi bomboane. Se aprind beculeţe. Ca pe toate «aeropoartele», jos sunt tunuri antiaeriene acoperite de prelate. La aterizare, avionul zgâlţâie. Aeroportul este pustiu. Oraşul Kiev nici nu se bănuie pe undeva. E la 40 de kilometri. Formalităţile durează. Se aşteaptă într-o sală unde tocmai s-a zugrăvit şi s-a vopsit. E aer închis. Valentin şi Maca sunt acum foarte aproape de Rodica. Nu se poate deschide nicio fereastră.
Formalităţile se termină. Apare o ghidă. Toţi se urcă într-un autocar roşu, care are în spate chiuvetă. Valentin se uită la Rodica. Ei îi place. Şoseaua e pustie. Ghida vorbeşte foarte bine româneşte. Spune tot felul de cifre. Compară perioade. Dovedeşte cât a crescut confortul şi ce constante sunt cheltuielile. Sunt preţuri care nu s-au mai mărit de 60 de ani. Rodica se joacă cu scaunul. Pe geam se vede doar un gard viu şi şoseaua e roşiatică. Maca e somnoros. În autocar e un miros ciudat. Şoferul pare simpatic. Valentin cască. Ghida a terminat cu industria şi povesteşte despre ţări. Maca nu se simte bine pentru că nu a auzit de o parte dintre ei. Rodica se aranjează într-o oglindă mică. Microfonul hârâie, dar ghida nu-şi dă seama. Apar tot mai multe indicatoare de circulaţie, aşa cum, în preajma staţiilor, liniile de cale ferată se înmulţesc. Printre hârâituri se distinge doar „Kiev”.
«Este oraşul dealurilor pitoreşti abrupte şi al întinsurilor văii Niprului, al parcurilor înverzite, ansamblurilor de locuinţe moderne şi capodoperelor vechii arhitecturi, al magistralelor largi şi al străzilor intime îmbrăcate în mantia veche a castanilor şi plopilor ». Intră într-un oraş monumental, neobişnuit. Blocurile parcă sunt construite pentru uriaşi. Ghida spune zeci de nume, la indicaţia ei privirile se îndreaptă când spre stânga, când spre dreapta. Pe stradă merg numai maşini ruseşti. La hotel sunt vecini cu camerele. După-amiază, ies împreună la plimbare. Universitatea Sevcenko e roşie. Nu s-au prezentat, dar oraşul îi furã în aşa hal că nu simt nevoia să ştie, deocamdată, aproape nimic unul despre altul. Nu reuşesc să se rătăcească, deşi Rodica ar vrea asta. Glumesc tot timpul. Mâncarea e altfel, nici apa nu seamănă. Strada principală se numeşte Kreşciatik. Valentin e un băiat drăguţ. Rodica se gândeşte cu ce să se îmbrace diseară.
Vizitează mânăstiri nenumărate, la un monument vin tinerii căsătoriţi direct de la starea civilă. Invalizii care, după vârstă, par a fi fost răniţi în război, sunt priviţi pe stradă cu mare consideraţie. Femeile tinere sunt frumoase. Oraşul e plin de vizitatori de la ţară. Niprul pare excitant. Pe străzi sunt felinare interesante. Se găseşte sirop la automate. Toţi beau din acelaşi pahar. Seara, mulţi oameni sunt beţi. Velentin şi cu Maca s-au îndrăgostit de Rodica. Ea îi place, dar împreună. Excursia la Kiev s-a terminat. E târziu. Lumini de mai multe culori se tot aprind şi se sting. Aterizarea e grăbită şi aeroportul aproape pustiu. E linişte. Dintr-o excursie vii întotdeauna cu o oarecare superioritate. Lipsesc spectatorii. E senzaţional acasă. Clanţele şi telefoanele publice îţi sunt cunoscute. Miroase altfel. Vameşii sunt obosiţi şi importanţi. Maca are maşina în parcare.
Nu le vine să se despartă. Se gândesc la începutul excursiei. Nu le vine să creadă că au trecut doar trei zile. Maca şi Valentin adorm gândindu-se că fac dragoste cu Rodica. Rodica povesteşte, încă, despre Kiev. Părinţii speră ca să fi cunoscut şi ea un băiat. Rodica spune că toţi au fost simpatici şi îşi vor petrece concediul, în continuare, în acelaşi grup. Mama ei o iscodeşte. Rodica vorbeşte de metroul formidabil de acolo. Se culcă excitată de plajele pline de copaci de pe malul Niprului şi de căminul studenţilor de la Universitatea Sevcenko. Dimineaţă, ei trei pleacă la mare. Pe drum bârfesc grupul cu care au vizitat Kievul. Maca conduce foarte bine. Găsesc gazdă în 2 Mai, la un pocăit. Cere puţin şi are condiţii convenabile. Copiii lui aproape nici nu vorbesc, nici nu se joacă, pisica de-abia miorlăie. Stau de o săptămână. Se simt stingheri din cauza grupurilor zgomotoase şi excentrice. Maca înoată foarte departe. Valentin e încurcat de câte ori rămâne singur cu Rodica. La fel şi Maca, pe la prânz, când Valentin merge după ziare. În « 2 Mai » se face dragoste tot timpul.
Rodica simte. O irită mersul leneş şi sătul al femeilor, privirile complice, agresivitatea bărbaţilor şi uităturile libidinoase ale boşorogilor de pe plajă o neliniştesc. Serile, când ei trei joacă remi sau canastă, Rodica este neliniştită. Dar şi ei trei se simt formidabil. Ştiu aproape totul unul despre altul. Îşi dau târcoale surd. Se ating din greşeală, dansează pe rând. Niciunul nu începe ceva. Rodica aşteaptă. Sunt împreună tot timpul şi gândesc, parcă, toţi trei odatã. În aşa de puţină vreme s-au învăţat unul cu altul. Se joacă pentru că se simt bine, se joacă din timiditate, nu îi critică decât pe alţii, între ei se laudă, sau fac în aşa fel ca fiecare să iasă şi să se simtă bine. La prânz mãnâncã într-o pensiune. Rodica face salată. Seara se plimbă şi joacă remi sau canastă, dimineaţa, devreme, merg la plajă, la prânz glumesc pe seama unor vecini de masă.
E multă linişte în toate astea. Bucureştiul, serviciul nu mai există. După- amiază, pescăruşii se joacă prin nisip, câteodată vin valuri nervoase, miroase a sare şi a peşte, la cârciumă sunt în fiecare noapte bătăi între localnici (iarna se bat mai puţin, vara atâţia turişti îi derutează) în spatele zgomotului imens, un sat prăpădit se chinuie să mai trăiascã normal. Merg în Mangalia, Neptun şi Olimp, dar acolo se simt stingheri. Rodica ar vrea să mănânce la restaurantul internaţional, dar nu spune, aşteaptă să vadă ce părere au ei. Într-un fel, vrea să se decidă. Pentru prânz, se întorc la pensiunea din « 2 Mai ». Pe drum se sparge şi un cauciuc. Peste două zile, concediul se termină. În ultima seară, Valentin şi cu Maca beau cam mult. Pe drum, Valentin rămâne puţin în urmă şi Maca încearcă să o sărute pe Rodica, clătinându-se. Ea se fereşte.
Dimineaţă, bieţii seă simt rău. Rodica râde de ei. Îşi dă seama că Maca nici nu mai ţine minte. Spre prânz, marea devine tot mai agitată. Ei placă spre Bucureşti. Nu le vine să creadă că în curând vor merge în biroul de care au şi uitat, că toamna va face serile interminabile şi că afară o să fie din ce în ce mai frig. E linişte în maşină. Se gândesc cum ar fi fost ca să nu se despartă niciodată. Rodica le spune cât de bine se simte cu ei. Trec prin Eforie. Prejudecata asta în legătură cu prieteniile de vacanţă e tâmpită. De fapt, discuţiile nu au niciun rost. Ei se întorc pe făgaşul ultimelor două săptămâni. Din nou, povestirile din facultate se combină cu câte un personaj din excursia de la Kiev, întâmplările din armată au legătură cu bătăile din cârciuma de la « 2 Mai », orice puturos e comparat cu Valentin, fiecare aventurier se aseamănă cu Maca, cea mai frumoasă fată din lume e Rodica.
După atâtea zile, primul om care le atrage atenţia, chiar îi obligă să-l primească printre ei, este un tânăr care face autostopul, spre Bucureşti. De fapt, el a făcut cu mâna în acelaşi fel ca altor maşini, doar ei, izolaţi de atâtea zile, au înţeles, cine ştie de ce, că nu îl pot refuza şi Maca a oprit maşina. Relu e procuror. Se întoarce de la familia lui care e în concediu la mare. Drumul devine o plăcere. Relu răspunde, la început, întrebărilor şi de la un moment dat povesteşte. Meseria lui pare fascinantă. Şoseaua e blocată. Undeva în faţă se văd câteva maşini ale miliţiei. Se aude că ar fi fost o ciocnire între străini. Toată lumea coboară din maşini şi se uită. Unii zic ceva despre o victimă. Relu nici nu se mişcă. Valentin şi cu Maca sunt agitaţi. Circulaţia este deviată. Relu povesteşte. Proxeneţi, peşti, case de randez-vous, porecle, trucuri, drumurile pe care merg ele prin hoteluri, complicitatea cu cameristele, legăturile cu reprezentantul studenţilor străini, performanţe, perversiuni, turnătorii. Le pare bine că l-au luat pe Relu.
E devreme. Sunt de acord să se oprească la un local să bea ceva. Ajung în Slobozia. Pentru o bere şi un suc nu trebuie cine ştie ce restaurant. Cel din Slobozia e mare şi plin de lume. Cu greu parchează maşina. Se vând mici, cântă muzică populară, într-un salon e nuntă, ca în orice duminică. Se aşază la o masă pătată, cu scaunele rupte. Un ospătar beat îi ignoră. Intră doi miliţieni. Relu se ridică. Unul e localnic şi îi e prieten. Se mută într-un salon „rezervat” unde sunt şi alţi miliţieni. Rodicăi i se face curte. Intră un lăutar. Valentin şi cu Maca se simt bine, dar nu spun nimic. Relu e cunoscut. La alte mese miliţienii sunt îmbrăcaţi neglijent şi s-au îmbătat. Sosesc fripturi şi se trece la vin. Maca se uită la ceas. Rodica bea. Afară e scandal. Se aud ţipete. Rodica nu se mai sinchiseşte, ca şi Relu. Se face noapte. Valentin ar vrea să plece. Maca nu a băut nimic şi aşteaptă.
Rodica li se adresează ca unor oameni străini. Relu e grozav. Tot vine mâncare. Miliţianul din Slobozia vorbeşte despre Bucureşti. Îi pare rău că nu poate fi acolo. Rodica râde. Glumeşte cu Relu. El o ia de gât. Valentin şi Maca se cam supără. Rodica le vorbeşte ca şi cum ar fi cu Relu de multă vreme. Valentin şi Maca sunt dezarmaţi. Cheful continuă. Trec multe ore. Maca se scoală de la masă şi vrea să plece. Rodica şi Relu se sărută, miliţianul din Slobozia a adormit. Valentin ar vrea să mai stea. Trec două ore. Ei nu se pot acomoda şi vor să plece. Miliţianul din Slobozia doarme, Rodica şi Relu au neapărat nevoie de un pat. Nunta e în toi. Rodica le spune că o să vorbească la telefon şi atunci o să îşi ia bagajul. Rămân singuri. Şeful restaurantului, care e şi el beat, îi duce într-o căsuţă din camping, unde uşa nu se mai închide de câţiva ani. Pe întuneric nu se văd cearşeafurile murdare, bâzâie ţânţarii, becul e ars şi miroase a ud. Rodica simte că nu mai atinge niciunul dintre lucrurile din jur.
Ar vrea ca toată lumea să fie în ea şi corpul să i se evapore. Imaginile plajelor lungi ale Niprului şi rochiile deşuchiate de la « 2 Mai » trec pentru o clipă prin ea. Totul se mişcă năpraznic. Nu-i pasă unde este. Zile întregi se topesc. Vrea să fie aşa strivită cu totul, să nu mai rămână în urma ei nici măcar nişte firicele de praf. Valentin şi cu Maca dorm în maşină. Pe drum nu vorbesc aproape nimic. Începe a doua zi după cea mai frumoasă excursie. Doi nuntaşi dorm pe iarbă. Lângă unul stă o femeie, soţia, probabil. Câinii şchiopi, betegiţi de maşinile de pe autostradă, scotocesc toate gunoaiele. Relu sforăie. Geamul cel mare al restaurantului e spart. În jur sunt şi pete de sânge. Singura toaletă e înfundată. Rodica se simte bine”. (Horia Tabacu)
Aştept cu nerăbdare să vadă lumina tiparului cea de-a doua apariţie a „Cenaclului de la Păltiniş” unde Horia are deja trimisă o nouă proză scurtă de „mare caracter”.
Valentin Leahu
