M-am gândit să scriu astăzi o poveste pentru cei mici, pentru că tot e luna lor, a copiilor, vine vacanţa şi asta îi bucură cel mai mult. Şi ce poveste ar fi fost cea mai indicată pentru ei, dacă nu una din cufărul bunicii, dintr-o carte prăfuită de vreme. Astăzi m-am hotărât să le aduc aminte celor mici de basmele şi poveştile lui Cezar Petrescu, şi am ales „Năluca”, sper să vă placă:
Când pădurea a adus-o din codru, era un pui mic şi fricos. Cu ochii mari şi umezi, se uita rugându-se la toţi gata să fugă. Dar, cu vremea, se îmblânzi. Înţelese că nimeni nu-i vroia răul. Începea să vină singură la daniţa cu lapte. Ziua stătea ascunsă în tufişurile de zmeură din livadă. Seara răspundea la chemarea noastră, când îi întindeam câte o bucată de zahăr. Fiindcă fugea atât de sprinten, tata a botezat-o „Năluca”. Iar Năluca îşi cunoştea numele. Toate vietăţile din ogradă, câinii, păsările şi pisicile, erau acum dispreţuite de noi. N-aveam altă grijă decât de Năluca. „Ce face Năluca ?” „Unde s-a ascuns Năluca?” , „I-a dat cineva lapte astăzi?”.
Aşa a crescut în mijlocul nostru. Tata spunea că s-a îmblânzit prea repede. Parcă îi părea rău că o vede amestecîndu-se laolaltă cu toate animalele domestice şi că a uitat atât de repede libertatea pădurii. E adevărat că, uneori, se oprea asupra nucilor din livadă, cu urechile ciulite şi cu nările umflate în vânt. Mirosea adierile aduse din poienile codrului. Atunci ochii ei erau mai umezi şi păşea mai încet, cu botul în pământ. Năluca era tristă. Nu mai răspundea la chemările noastre. Nici nu voia să se atingă de bucata de zahăr pe care i-o întindeam în palmă. Într-o seară când cineva a uitat poarta deschisă, Năluca a fugit. A doua zi, culcuşul era gol. În zadar am căutat-o toţi în grădină. În zadar am nădăjduit că se întoarce la doniţa cu lapte.
Năluca plecase pentru totdeauna. Livada a rămas tăcută. Nu mai răsuna de fuga noastră, când ne jucam de-a ascunsul cu puiul de căprioară. Ne-am întors iarăşi la jocul cu pisicile şi cu câinii. Iar vieţile domestice parcă spuneau: „Vedeţi, tot la noi aţi revenit. Numai noi suntem credincioşi casei. Oricât ne alungaţi şi ne chinuiţi, noi rămânem aici, unde ne-am născut şi unde vom muri”. Cu încetul, Năluca a fost uitată. Aseară mă întorceam cu tata de la Prisaca Mărgineanului, prin pădure. Ziua cernuse o ploaie măruntă. În frunze picăturile atârnau ca strălucitori cercei de cleştar. În toată pădurea domnea o tăcere mare şi rece, ca într-o biserică. Deodată, în calea noastră, pe cărare, a apărut o căprioară. Am tresărit şi noi, şi ea. Era o arătare atât de neaşteptată! Tata a şoptit:
– E Năluca!
Era, într-adevăr, Năluca. Fără să-mi dau seama, am întins pumnul, aşa cum o ademeneam altădată cu bucata de zahăr ascunsă. Căprioara şovăi o clipă. Se apropie cu sfială. Poate îşi aminteşte şi ea. Mai erau câţiva paşi. Aproape să-i netezesc botul umed. Să-i prind gâtul cenuşiu. Să-i mângâi capul mic pe care şi-l supunea dezmierdărilor adinioară. Câţiva paşi încă. Doi. Unul… Şi, deodată, Năluca nu se mai uită în ochii mei. Privi îndărăt, în codru. Se răsucii scurt, pe picioarele subţiri, şi izbucni în goană, spre adâncurile codrului. Înaintea noastră nu mai rămâneau decât crengile tremurânde. Stropii din frunze, scuturându-se ca lacrimile. Mâna întinsă după umbra ei a căzut neputincioasă. Poteca pădurii ni s-a părut deodată atât de tristă!… iar înserarea parcă s-a posomorât.
