Statul este, se ştie, o abstracţie, de a cărei palpabilă realitate, totuşi, luăm cunoştinţă prin reprezentanţii săi. Teoretic, statul ar trebui să fie atent faţă de cetăţenii săi şi, dacă nu generos, măcar onest. Or, este vizibil pentru toată lumea (lucidă) că statul român este absolut indiferent în legătură cu nevoile reale ale celor ce-l alcătuiesc şi, în plus, arogant şi cinic.
Exemple pot fi oferite cu nemiluita. Există drumuri naţionale pline de gropi. Presa a tot semnalat faptul, dar reprezentanţii statului s-au prefăcut că plouă. Asta până când a trecut pe acolo, cu sau fără treabă concretă, vreun ştab de la centru, gen preşedintele ţării sau vreun ministru influent, şi gata, în doi timpi şi trei mişcări asfaltul e pus şi toate necazurile de până atunci dispar ca prin farmec. Dar asta nu pentru că statul este generos cu cetăţenii, ci pentru că e servil faţă de anumiţi cetăţeni ai săi.
În rest, atunci când e vorba de problemele curente ale naţiei, statul se bâlbâie copios. O fac, la întrecere, liderii celor două partide aflate în fruntea treburilor ţării, care parcă nu ştiu nimic unul de celălalt, oferind populaţiei explicaţii contradictorii în legătură cu problemele care-i privesc direct pe oameni. Mircea Geoană spune, răspicat, că banii primăriilor au fost acordaţi pe criterii politice, Emil Boc îl contrazice, contrazicând însăşi evidenţa.
În aceste zile, de dinaintea alegerilor europarlamentare, febra electorală determină comiterea de erori în lanţ. Aflăm, astfel, că la o importantă companie feroviară naţională a fost numit ca şef un fost preot, care a avut ceva intersectări ale destinului cu DNA, pe vremea când era mai- marele cimitirelor bucureştene. Dar n-ai ce face, este din sectorul 5 al Capitalei, adică e omul lui Vanghelie. Tot omul aceluiaşi politician intrat în anecdotele prezentului, precum odinioară Zăroni, este şi noul şef al Culturii din Bucureşti, fost ofiţer MAI. Afli toate acestea şi te cruceşti. Totul pare împotriva firii, tocmit anume pentru a contraria şi a produce haos. Dar lumea s-a obişnuit cu toate acestea, tratându-le când cu indiferenţă, când – cel mai adesea – cu dispreţ.
Atunci când un stat începe să fie dispreţuit de oameni, el cade în deriziune. E părăsit fără urmă de regret, aşa cum se tot întâmplă la noi, tocmai de minţile luminate, cele care nu pot accepta tot ceea ce văd şi aud în fiecare zi. România a ajuns un teritoriu în care, aflăm de la Elena Băsescu, intelectual este cel care are o diplomă universitară, luată indiferent cum, chiar dacă nu stăpâneşte, în posesia diplomei fiind, nicio meserie. Elena Băsescu se socoteşte a fi un intelectual şi – după propria-i definiţie – chiar pare să fie. Deşi nu este, evident.
Afacerile, mai mari sau mai mici, ajung zi de zi la cunoştinţa opiniei publice, dar aceasta refuză, probabil din dezgust, probabil socotindu-se, aşa cum este şi socotită de puternicii prezentului, inutilă. După care totul se rispeşte, ca orice nor alungat de o pală de vânt.
Aceasta este, succint prezentată, starea de spirit a românilor, cu puţin timp înainte de a-şi desemna reprezentanţii pentru Bruxelles. Dacă prezenţa la vot va fi scăzută, cum se anticipează acum, asta se datorează indiferenţei populaţiei, tratată cu aceeaşi indiferenţă de stat. Atunci când un partid îţi cere să-i fii alături la greu, în condiţiile în care se află la guvernare, prima întrebare care-ţi vine în minte e simplă, dar cu răspuns greu de dat: de ce nu este el alături de tine, după ce te-a făcut să ajungi la greu?
După patru ani în care veniturile populaţiei au crescut constant, după patru ani în care prinsese a miji speranţa că lucrurile au intrat, în fine, pe făgaşul lor firesc, ni se cere iar să fim săraci şi solidari cu cei avuţi, ca în vremurile pe care le credeam duse definitiv. În plină curbă de sacrificiu nedeclarată, oamenii sunt chemaţi să-i voteze pe cei care, prin tot ceea ce fac, se străduiesc să-i aducă în sapă de lemn. Se poate imagina un mai sfruntat cinism?
Horaţiu Vlăsceanu
